traditii crestine

Talita Kumi – mic tratat de taumaturgie

Motto: Vrăjmasul cel mai de pre urmă moartea se va surpa. (1Corintieni 15:26)

In Evanghelii apar patru invieri ale mortilor. Fiecare functioneaza diferit, iar ordinea lor  „cronologica”, motivatia si frecventa in Evanghelii nu sint intimplatoare.

  • Invierea tinarului din Nain – pentru dragostea altora fata de mort 1 – apare doar in Luca 7:11-17;
  • Invierea fetei lui Iair – pentru credinta altora2 – apare in toate Evangheliile sinoptice, respectiv Matei (9:18–26), Marcu (5:21–43) și Luca (8:40–56);
  • Invierea lui Lazar – pentru dragostea lui Dumnezeu fata de om 3 – apare doar in Ioan 11:1-46;
  • Invierea Domnului (in toate cele 4 evanghelii).

Motorul invierii il urmeaza indeaproape pe cel al vindecarii, iar cronologia urmeaza gradual importanta lucrarii. Daca sufletul este nemuritor, ce este deci moartea trupului alta decit urmarea unei boli, de aceasta data datorata absentei sufletului? Lipsa din trup a sufletului duce la imposibilitatea vindecarii, pe cind revenirea in trup a sufletului, duce la vindecarea si chiar reconstituirea trupului, asa cum se intimpla cu Lazar.

Absenta se vindeca prin prezenta, deci invierea mortilor se realizeaza exclusiv prin interventia divina, in ordinea de mai sus, astfel:

  • readucerea sufletului in trup4 – greu de diferentiat pentru martori de o vindecare, de aceea apare doar in Evanghelia dupa Luca, scrisa din perspectiva vindecatorului;
  • aducerea unui nou suflet in trup5 – apare in toate Evangheliile sinoptice, nu datorita usurintei sau frecventei, ci pentru ca a cere invierea prin credinta este calea aflata la indemina tuturor credinciosilor, adunati in Biserica in numele Domnului („Ca unde sunt doi sau trei adunati intru Numele meu, acolo sunt in mijlocul lor.” Matei 18:20)
  • re-intrupare completa, sufletul lui Lazar fiind readus intr-un trup in curs de descompunere, aflat de patru zile in mormint, care este reconstituit cu aceasta ocazie – apare doar in Ioan, evanghelia mistica, pentru ca e vorba totodata de un episod profetic – dupa invierea omului iubit de Fiu, va urma invierea Fiului iubit de Dumnezeu.

Ar mai fi o varianta – punerea sufletului intr-un alt trup, dar oare de ce nu este in Evanghelii? Pentru ca este in alta parte:

Ca de vreme ce prin om s-a facut moartea, prin om si invierea mortilor.  Ca precum intru Adam toti mor, asa intru Hristos toti vor invia.(1Corintieni 15:21-28)

Ci va zice cineva: Cum se vor scula mortii si cu ce trup vor veni ? Nebune, tu ce sameni, nu inviaza, de nu va muri.  Si ce sameni, nu trupul carele va sa se faca sameni, ci numai grauntul gol, de se intimplă de griu, sau de altceva din celelalte. Iar Dumnezeu ii dă lui trup, precum voieste, si fiestecaruia din seminte trupul ei.”(1Corintieni 15:36-38)

Reiese de aici ca sufletul vesnic viu („grauntul„), la inviere, va fi pus intr-un nou trup, dat de Dumnezeu, pentru ca trupul vechi a putrezit deja – „pamint esti si in pamint te vei intoarce” (Geneza 3:19), ceea ce este referitor, evident, doar la trupul facut („intru Adam toti mor”) si nu la sufletul nascut („intru Hristos toti vor invia”). De altfel, de fiecare data cind invie pe cineva, Iisus spune ca nu este mort, doar adormit. Sufletul, deci, la iesirea din trup, „adoarme” in asteptarea Judecatii.

De aceea, taumaturgia biblica reprezinta unul din temeiurile fundamentale ale ritualurilor ce compun cultul mortilor la crestinii ortodocsi. Deoarece  urmasii nu pot cunoaste starea in care se afla sufletul mortului, din punctul de vedere al Judecatii de Apoi, atit ritualurile traditionale cit si slujbele bisericesti sint destinate sa dovedeasca in public cel putin unul din motivele de reinviere, de aceasta data fiind vorba despre invierea sufletului in trup la Parusie: bocetele si alaiul – dragostea familiei si a celor apropiati, slujba religioasa de inmormintare si pomelnicele – rugaciunea colectiva, deci solicitarea invierii in numele credintei adunarii credinciosilor, necrologul si pomenile – „dreptatea” mortului in fata Domnului, pentru a-l arata vrednic de dragostea acestuia, aruncarea cu oua si vin pe morminte dupa slujba de Paste  – indicarea sufletului ca parte din insusi Duhul Sfint.

Uneori, mai are loc si cite o revenire inainte de putrezirea trupului, pe care medicii n-o pot explica… Oare degeaba tineti mortul pe masa 3 zile in cosciug, fara capac?

Privind la cele de mai sus, trebuie sa va bucurati de astfel de invieri – ele nu dovedesc ca mortul a fost „drept”, ba chiar dimpotriva, dar daca dragostea familiei si prietenilor l-a readus in trup, inseamna ca a primit o sansa in plus de a se spala de pacate inainte de Judecata. Si nu doar el, ci si cei in care pilda sa da roade. Asa se justifica si numeroasele cazuri de bolnavi aflati in moarte clinica si resuscitati care simt un impuls irezistibil de a-si schimba viata, cazuri despre care exista o bogata literatura stiintifica, incepind cu Viata dupa viata a Dr. Raymond Moody.

Invierea lui Hristos este un subiect mult mai complex, o taina adinca, asupra careia nici nu ne-am putea apleca daca nu am fi introdusi pas cu pas in ea, cu ajutorul evenimentelor anterioare si chiar si asa, abia indraznim sa o atingem cu degetul. Este aceasta o inviere (Divinitatea locuitoare in trup readuce trupul la viata), o renastere (din Dumnezeu si Cuvint, precum Nasterea Luminii = a lumii, dar si Nasterea lui Iisus, la Nastere existind in naratiune, ca si in cazul Invierii, un interval intre anuntare=creatie in transcendenta si realizare=materializare, datorat conditionarii mintii umane de a intelege „evenimente” doar desfasurindu-le pe o axa temporala), o re-intrupare/re-innoire (apostolii l-au vazut pe Iisus inviat, dar nu l-au recunoscut de prima data), toate la un loc, sau mult mai mult decit atit?

Care este impactul actiunilor Fiului asupra Omului? Sint oare cele patru moduri de lucru diferite in esenta lor, sau doar privite din puncte de vedere diferite? Iar daca sufletul este Duh traitor in trup, precum Fiul este Dumnezeu intrupat, mai avem oare nevoie de alte garantii pentru nemurire, altele decit nemurirea Duhului insusi, care ne-a fost aratata prin Invierea Fiului?

Daca in toate variantele de inviere a oamenilor morti este nevoie de interventia divina pentru a-i readuce la viata, cit de mult mai presus este puterea lui Dumnezeu care s-a inviat pe Sine insusi, in persoana Fiului! Cit de mult peste Nastere este Invierea! Si cit de infricosatoare trebuie sa apara celor care pacatuiesc impotriva Duhului Sfint!

Intru Hristos toti vor invia! Iar Hristos spune „Eu sint Lumina lumii; cela ce urmeaza Mie nu va umbla intru intuneric, ci va avea lumina vieţii. „(Ioan 8:12).  Ei, pai daca trupul cel intru Adam se va intoarce in tarina, iar Hristos este Lumina, haideti sa visam putin… daca iubiti destul si aveti si credinta, cum v-ar place sa deveniti luminosi?

Paste fericit!


Note:

1. fiu unul nascut al maicii sale, si aceea era vaduva, si (era) norod mult cu dinsa din cetate. Si vazind-o pre dinsa Domnul, i s-a făcut mila de ea(…)(Luca 7:12-13) – norodul insotitor are si rol de martor, chezas pentru mama si/sau mort.

2. Iar Iisus auzind, a raspuns lui, graind: Nu te teme; crede numai si se va mintui. (Luca 8:50) Nu intimplator este intercalata in naratiune femeia care, datorita propriei sale credinte, se vindeca doar atingindu-i haina lui Iisus. Si mai explicit apare in Matei 9:18: iata un boier oarecare venind, s-a inchinat lui zicind: Ca fiica mea acum a murit, ci venind pune mina ta preste dinsa, si va invia.

3. Si iubea Iisus pre Marta, si pre sora ei, si pre Lazăr.(Ioan 11:5) Si mai departe: Si a lacramat Iisus.  Deci ziceau Iudeii: Iata cum il iubea pre el. (Ioan 11:35-36)

4. Si apropiindu-se s-a atins de pat, (iar cei ce il duceau, au statut), si a zis: Tinarule, tie graiesc, scoala-te. Si a sezut drept mortul si a inceput a grai. (Luca 11:14-15) Nu a fost nevoie de o interventie asupra trupului, ci doar a fost rechemat sufletul, dialogul inainte si dupa inviere desfasurind-se in limba vorbita in mod curent in comunitate. Iar ceea ce este esential si nu este evident, este ca sufletul L-a ascultat, pentru ca, desi nu putea vedea cu ochii trupului, a vazut cine este cu adevarat persoana care i se adreseaza.

5. Asupra acestui fragment trebuie sa ne aplecam cu multa atentie si delicatete, fiind extrem de criptic. Si apucind pre fecioara de mină, i-a zis ei: Talita kumi; ce se tilcuieste: Fecioara, (tie zic) scoala-te! Si indata si s-a sculat fecioara, si umbla, ca era de doisprezece ani. Si s-au spaimintat cu spaima mare.  Si le-a poruncit lor mult, ca nimeni sa nu stie aceasta; si a zis, sa dea ei sa manince. (Marcu 5:41-43) Desi variantele sint putin diferite de la o Evanghelie la alta, elementele principale se regasesc peste tot. Deosebirile fata de invierea anterioara sint majore. Aceasta inviere se petrece in taina, insa cu martori, precum Euharistia se petrece in taina altarului, dar in prezenta tuturor credinciosilor. Iisus intra in contact cu trupul, luindu-l de mina, apoi vorbeste sufletului, iar acesta se scoala in trup, insa nu vorbeste, iar Iisus cere familiei sa-i dea sa manince.  Talita Kumi e spus in aramaica, in mijlocul unui text in greaca, fiind practic echivalentul folosirii limbii primordiale printre oamenii post-Babel. Dar oare ce Duh ar mai putea intelege limba primordiala, in afara Duhului Sfint? Ce alt Duh ar putea trece in trup prin mina lui Iisus, decit al Lui insusi? Privind din perspectiva crestina si avind in vedere Taina Euharistiei, ce alt rol ar avea mincarea decit conectarea sufletului cu trupul? Cine altul ar putea performa o astfel de inviere, in afara Celui care l-a adus la viata pe Adam? Este sau nu important ca trupul inviat este al unei fecioare? Inseamna aceasta doar „fara de pacat”, capabil deci de a primi Duhul Sfint, sau este si o referire indirecta la Maica Domnului, care, fiind fara de pacat, a primit Duhul Sfint?

Anunțuri

Trei umpluturi de placinta pentru Saptamina Brinzei

A fost o joaca si un experiment. Mai multe retete pe aceeasi masa, pentru toate gusturile din familie. Iar pentru ca pina azi n-am mincat nicaieri placinta cu loboda, am nascocit noi una. Am derivat-o oarecum din placinta cu spanac, dar loboda este inconfundabila si inegalabila, mult mai palatabila decit nisiposul spanac.

Aluatul de placinta: aluatul dospit preferat, din 1,25 kg faina.

Brinza: un bot de brinza telemea maturata, grasa, de peste 1 kg, plus (optional) 200 gr brinza dulce framintata, scursa bine de zer.

Radeti brinza telemea intr-un lighenas, apoi o impartiti in trei:

  • umplutura de brinza cu marar: doua miini de brinza rasa se amesteca bine cu 1 ou, 1 lingura smintina (12% grasime), sau 1 lingura iaurt gras si o legatura de marar tocata marunt.
  • umplutura de loboda: o mina zdravana de brinza rasa se amesteca bine cu 2 oua si 2 linguri de smintina (12% grasime), sau 2 linguri iaurt gras. Intr-o tigaie teflonata incapatoare se caleste 2-3 minute 1 ceapa tocata marunt in foarte putin ulei (1-2 linguri) de floarea soarelui sau masline. Se adauga cca 350 grame loboda rosie congelata (sau un lighenas de loboda cruda aleasa, oparita, stoarsa si tocata marunt) si se inabusa impreuna pina ce scade complet apa. Se lasa la racit. Cind sint racorite, se adauga in ele compozitia de brinza si o legatura de marar tocat.
  • umplutura dulce: restul de brinza se framinta cu 3 oua, brinza dulce framintata, un pumn de stafide si zahar dupa gust. Trebuie sa rezulte cam jumatate de lighean de 3 l de umplutura.

Aluatul de placinta, bine dospit, se imparte in 8 parti egale. Se intind pe rind boturile de aluat pe o folie sau musama unsa cu ulei, se ung cu umplutura si se ruleaza, avind grija sa se inchida bine la capete, prin presare cu mina, sau cu o furculita. Atentie la umplutura de loboda, care este mai fluida.

Se aseaza rulourile in tavile de friptura de la aragaz, tapetate cu hirtie de copt, cite 4 in tava. Se coc cca 30 minute, la foc mare, in primele 15 minute, apoi la foc mic. Timpul de copt difera functie de tipul de aluat si de cuptor, asa ca trebuie sa verificati periodic starea placintei dupa primele 20 de minute.

Cantitatile ar trebui sa va ajunga pentru: 4 rulouri dulci, 1 rulou cu brinza si marar, 3 rulouri cu loboda.

Intre timp se pregatesc doua solutii de finisare. Pentru placintele sarate, in 50 ml de apa se dizolva sare pina se obtine o solutie saturata (sarea nu se mai dizolva). Se scurge in alt vas, pentru a separa sarea nedizolvata. Pentru placintele dulci, 1 lingurita plina-plina de miere se inmoaie pe foc, adaugind putina apa, cit sa se formeze uns irop foarte gros, ca de dulceata.

Placintele coapte se pensuleaza cu solutiile pregatite, indata ce se scot din cuptor. Se acopera cu servete de pinza si se lasa cel putin 30 minute pina a fi taiate felii si servite. Toate retetele se potrivesc minunat cu iaurt, dar si cu un ceai cu lamiie, atit ca aperitiv, cit si ca mic dejun consistent.

Pofta buna!

Marturii

Vinzatorii de articole pentru nunta si botez includ din ce in ce mai des asa-numitele „marturii” in oferta lor. Preluate de la catolici, reprezinta cadouri mici, oferite invitatilor, pe care acestia le iau acasa dupa nunta.

La italieni, aceste cadouri se numesc „bomboniere” si sint cutiute din diverse materiale, sau saculeti continind 5 arahide glazurate. Arahidele reprezinta: sanatate, bogatie, fericire, fertilitate si longevitate. Mi se pare amuzant, avind in vedere ca arahida este de import in Europa, iar glazurarea este o tehnologie relativ noua. Cele 5 urari-arahide  nu sint virtuti crestine si nici nu are rost sa urezi ceva nuntasilor, ci ar trebui ca dimpotriva, nuntasii sa le ureze mirilor. In plus, obiceiul s-a extins si la evenimente laice, precum aniversarea casatoriei si absolvirea scolii. Semne clare ale absentei incarcaturii religioase, indicii suficiente pentru a considera obiceiul de data recenta, grefat pe altceva mai vechi.

Ce nu inteleg este de ce am importat acest obicei derivat, cita vreme traditia noastra pastreaza originalul. Sa fie din cauza ca nu ii mai cunoastem semnificatia?

Bombonierele, metamorfozate pe romaneste in mini-cadouri, inutile, insa reflectind statutul social al mirilor prin pretul si gradul lor de sofisticare, se ofera in principal ca amintire a participarii la nunta. Dar oare aceasta inseamna „marturie”?

Numele de „marturie” este unul autohton. In traditia noastra intilnim obiceiul la nunta si la casatorie. In ambele cazuri, este vorba despre ceva care se prinde in piept. La nunta – florile artificiale care se pun in piept nuntasilor. La botez – cruciulitele care se prind in piept in biserica, tuturor celor de fata. Contextul ne indica semnificatia: nu este o „amintire” a participarii la nunta, este un insemn specific ceremoniilor initiatice, prin care cei prezenti sint chemati ca „martori”, depun marturie in fata Domnului. Ei marturisesc puritatea mirilor, simbolizata prin florile albe, si respectiv crestinatatea celui botezat, simbolizata prin cruciulita de la botez. Sint prinse la vedere, pentru ca nimeni sa nu-si poata „lua vorba inapoi”.

Cadourile oferite  nuntasilor in timpul nuntii  nu lipsesc, insa ele au alta semnificatie.

  • Mireasa primeste 2 baticuri (de matase naturala, pe vremea cind inca se tesea borangic in casa), baticuri pe care le poarta prinse pe spatele rochiei tot timpul nuntii – cite un batic de la fiecare nasa: unul de la nasa de botez a miresei si altul de la nasa de cununie, care ar trebui sa fie nasa de botez a mirelui, daca am respecta traditia. Baticurile sint colorate si reprezinta acordul parintilor spirituali ca mireasa sa devina femeie maritata. Basmaua colorata si marama (din borangic) sint simbolurile nevestei, la fel cum capul descoperit este al fecioarei, iar brobodul sau basmaua intunecate sint simbolurile vaduvei.
  • Nuntasii, inclusiv nasii, primesc diverse obiecte de imbracaminte – cindva, cusute in casa, acum pijamale si camasi cumparate. Hainele noi reprezinta schimbarea, transformarea prin care trec mirii in urma casatoriei.
  • Nasii primesc ploconul, a doua zi dupa nunta, plocon repetat in fiecare an de Paste si/sau Craciun, constind in cosuri cu alimente si bautura, o impartasanie colectiva care pecetluieste familia extinsa.

Coroborind obiceiul marturiilor prinse in piept cu obiceiul martisorului, care tot in piept se prinde, avem suficiente date pentru a-l considera ca autohton si antic. Ca si martisorul, este un mod prin care ne marturisim crestini, membri ai comunitatii si prin care participam la o nastere din nou – caci nunta si botezul chiar asta sint, nasteri din nou, in Duh, avindu-i pe nasi ca parinti spirituali.

Pachetelele cu nimicuri kitsch se vind in continuare, depinde de fiecare daca le cumpara sau nu. Voi ce alegeti? Dumnezeu sau Cezarul?

 

Recuperarea traditiei in lumea post-socialista

Probabil ca fiecare dintre noi isi aminteste emotia primei sorcove, misterul florilor ei de hirtie. Sau numaratul covrigilor,  dupa colindete. Sintem un popor cu multe traditii, pentru toate virstele.

Dar pentru observatorul care calatoreste de la sat la oras, sau invers, in perioada sarbatorilor de iarna, diferenta culturala intre cele doua medii nu poate trece neobservata.

La oras colindele incep cu multe zile inainte de Craciun, intr-un haos zgomotos, la orele cele mai nepotrivite, datorita fricilor de tot felul care tin copiii in casa dupa o anumita ora. Esti agresat sonor de tiganii cu ursul fals care bat toba zgomotos pe strada, asteptind sa le pice de la balcoane bani sau macar mincare. In orice oras al tarii, inevitabilul Plugusor provine din manualele scolare, biciul s-a transformat in pocnitoare, Capra este jalnic pavoazata si in afara de „Tac, tac, tac, caprita, tac” nu stie sa spuna mai nimic.

Stramutindu-ne la tara, ne va uimi regasirea unor sarbatori care n-au reusit sa se integreze la oras, cum ar fi Iordanitorii si Calusarii, fluierul si dansul sofisticat care acompaniaza Capra, orele imposibile – miezul noptii sau crapatul de ziua – la care se desfasoara majoritatea obiceiurilor, dar si  saracia textelor strigate in noaptea de Ajun, deplasarea spre violenta, indiferenta celor care fac obiceiul doar ca sa mai cistige un ban de buzunar.

Este imbucurator ca obiceiurile inca rezista, insa e dureros felul in care ele nu mai rezoneaza cu sufletul romanului. Nu doar ca nu le mai intelegem, dar nici nu mai simtim respect fata de ele si nici nu le mai indeplinim cu pasiune, sau macar placere. Ce s-a intimplat?

Incercarea de punere in practica a comunismului, dar mai ales destramarea regimurilor politice de tip socialist, au avut un impact permanent, atit asupra tarilor in care au functionat, cit si asupra celor care li s-au opus din rasputeri.

In transmiterea traditiei a aparut un hiatus, de care se fac vinovati doi factori esentiali: destramarea comunitatilor si refuzul generatiei de mijloc de a functiona ca releu.

Comunitatea functiona ca un regulator. Majoritatea traditiilor necesita participarea colectiva a membrilor comunitatii, iar cei care se sustrageau sau efectuau incorect ritualurile – incluzind aici nu doar riturile esentiale, nastere, botez, nunta, inmormintare, dar si cele de peste an, cit si „tinerea” sarbatorilor cu impact asupra ordinii naturale – erau trasi de mineca si adusi la ordine de „opinia publica”, sub amenintarea  excluderii din comunitate. O amenintare de cele mai multe ori doar subinteleasa, pentru ca excluderea, in comunitatea crestina, este rareori practicata, fiind preferata „reeducarea” permanenta, precum in ortodoxie nu intilnim excomunicarea1. Din nefericire, in prezent notiunea de comunitate este amenintata de ingrijorarea crescinda fata de intimitatea vietii private, ingrijorare alimentata pe de o parte de organismele destinate „securitatii” publice sau private si pe de alta de inghesuirea individului in aglomerari urbane in care peretii sint subtiri si spatiul privat devine din ce in ce mai strimt, coplesit de spatiile comune si publice. In paralel, reinterpretarea comunitatii prin prisma „gastii” duce la diluarea ei pina aproape de disparitie. Diferenta este una la nivel de idee. Comunitatea este destinata mentinerii in functiune a lumii si, prin extensie, a individului, care beneficiaza de roadele acestei functionari normale. Gasca, aparuta tocmai ca urmare a dezradacinarii individului din comunitate, creeaza iluzia sentimentului de apartenenta prin satisfacerea ego-ului si supunerea individului unor arbitrarii comandamente sau comportamente mimetice decise de lideri. Actualele „trenduri” in moda functioneaza similar cu gasca, presind pe punctul sensibil al celor care se auto-izoleaza din comunitate pe alte criterii decit cel al ordinii naturale.

Trebuie sa facem o distinctie intre evolutia fenomenului in tarile ex-socialiste si cele care au trecut direct de la capitalism la globalism.

In tarile socialiste, comunitatea a supravietuit pina la revenirea la capitalism, in timp ce indivizii au fost profund afectati. Propovaduirea ateismului si dezvoltarea etnografiei, ca justificare a fiintei nationale, a facut ca generatia educata si iesita la pensie in socialism sa priveasca traditiile ca folclor, ceva ce trebuie colectat de altii, explicat de istorici si care se exerseaza in formatiile de dansuri populare, Cintarea Romaniei si cooperativele Muncitoarea. Deresponsabilizarea individului l-a facut sa devina inovator in materie de ritualuri, acestea pierzindu-si pentru el caracterul religios si devenind un mod de a se arata ca „bun cetatean, stilp de nadejde al comunitatii”, o competitie in care isi afirma importanta proportional cu suma cheltuita pentru nunta si inmormintari, sau cu numarul de turnulete de pe acoperis. Desi comunitatea a rezistat, grupata in jurul bisericii, traditia si-a pastrat caracterul religios doar pentru batrini si copii, care puteau efectua ritualurile fara riscuri. Generatia activa economic, eliberata de constringeri abia dupa „Revolutie”, a inceput sa practice ritualurile mai mult din obligatie, stapinita totusi de teama obscura ca s-ar putea intimpla ceva rau daca nu le respecta, macar aproximativ. Neinteresati sa invete de la generatiile anterioare, nici macar de la proprii parinti, au pierdut si gesturile si semnificatiile lor. Au transformat in cirpe de vase minunatele cusaturi traditionale si au demolat casele vechi, fara sa pastreze macar poze ca sa le vedem cum aratau. La fel ca in cazul copiilor cu parinti la munca in strainatate, s-a creat o punte intre doua generatii nealaturate, una care incepe sa uite si una care nu poate intelege integral, cu implicarea restrictionata de autoritatea generatiei intermediare, care functioneaza ca un baraj. Generatia intermediara refuza sa transmita mestesugurile traditionale si chiar notiunile de baza ale vietii de zi cu zi. Fie ca isi vor copiii cu un loc de munca sigur si caldut, in care sa nu faca nimic – vremuri de mult apuse – fie se uita peste gard la vecini si incep sa creada ca nu se cistiga destul (cinstit) din meseria lor, fie au impresia ca si-au croit singuri drum in viata si deci e de datoria copiilor sa faca la fel.

In celelalte tari, in care comunismul a fost interpretat doar ca o noua orientare politico-filozofica si nu ca mecanism de creare a „omului nou”, traditia s-a diluat prin incurajarea „libertatii religiei” de catre stat (un organism in esenta non-religios),  ca reactie la materialismul-dialectic. Obiceiuri noi si vechi, mai mult sau mai putin autohtone, au fost alterate de fiecare predicator cu succes la public si de fiecare intreprinzator care a putut sa scoata ceva profit din vinzarea artefactelor religioase. Unele sarbatori au devenit fenomene esential comerciale, simbolurile asociate au fost repetate, afisate in spatiul public, incluse in reclame, reproduse in obiecte kitsch, pina ce au devenit clisee. Dar ceea ce este mai grav, comunitatea religioasa a fost prima care s-a destramat. Desi nenumaratele asocieri, de la Green Peace pina la asociatiile de fermieri si proprietari de apartamente, au proliferat in mod natural (si nu impus de lege, ca la noi), ele sint grupuri de interese si nu comunitati. Desi se colecteaza ajutoare pentru necunoscuti din tarile lumii a III-a, nimeni nu te ridica daca ai cazut pe strada, copiii trag cu pusca in colegii de scoala, in timp ce parintii lor din Vestul (ramas) Salbatic trag cu pusca in emigranti. Desi intilnim nenumarate secte, unele derivate din crestinism, altele „originale”, precum Bahai, ele sint bazate tocmai pe deritualizarea unui cult religios originar, o deritualizare care pune in prim-plan pe guru, „liderul spiritual” si nevoile lui – de la bani pina la mindrie – si ghideaza ego-ul credinciosului spre urmarirea mintuirii/iluminarii personale, in detrimentul comunitatii si Universului. Globalizarea a dat lovitura finala comunitatii, prin institutionalizarea mobilitatii individului si imixtiunea mijloacelor media in spatiul privat. Traim si noi azi importul si exportul de creiere si forta de munca, transformarea inmormintarilor si nuntilor in stiri, dar si transmiterea la TV a slujbei religioase si comercializarea mastilor si costumelor de Halloween, in timp ce nimeni nu-si mai aminteste de sarbatoarea noastra cu dovleci scobiti. 2

Colac peste pupaza, de parca situatia n-ar fi fost indeajuns de trista, tarile Uniunii Europene traiesc un cosmar suplimentar: Directivele Comunitare, emanatii ale unor politicieni care nu cunosc indeaproape nici macar realitatea propriilor tari si care impun cetatanului particular comportamente contrare traditiei, cum ar fi utilizarea caselor mortuare si taierea animalelor domestice in abatoare. Mai tineti minte vorba ceea? „Am scapat de inundatii, n-am scapat de indicatii”. Ciudat, e valabila si-acum. 😛

Ne aflam intr-o situatie paradoxala. Desi de cca 150 de ani culegem folclor, sintem departe de a ne cunoaste traditiile. Informatiile au fost culese haotic, fie prea generale, fie specializate pe anumite domenii – ambele modalitati, desi conduse „stiintific”, s-au derulat cit se poate de neprofesional3.

Si uite asa, pe fuga, avem muzee in care am mutat case din diverse zone, insa nu mai avem mestesugari care sa stie cum au fost construite si cu atit mai putin batrini care sa ne explice de ce au o anumita structura si la ce folosea fiecare camera, cum erau orientate in spatiu si cum erau amplasate in cadrul proprietatii. Unde erau pomii, unde gradina si unde grajdurile fata de casa, unde era casa fata de drum si fata de apa/padure/vecini? Ocupatia si starea sociala a proprietarilor casei de multe ori determina si structura ei – dar nu avem nimic documentat, iar casele nationalizate inca aflate in picioare au fost si restituite si deja demolate/reconstruite dupa ureche, gratie (si) unor arhitecti lipsiti de coloana vertebrala. Gasim picturi sau fotografii ale costumelor populare – fara referiri insa la proprietarii acestora – conditie sociala, virsta, situatie familiala si cu atit mai putin la momentul anume, cind respectivele costume erau purtate4. Avem culegeri de povesti,  zicatori, inregistrari audio si video cu muzica si dansuri  – insa ignoram asocierile dintre ele si costumul popular sau activitatile zilnice, sau dintre anumite texte si muzica pe care erau cintate.  Avem nu doar imagini, ci si costume populare intregi, pastrate in muzee, insa in majoritatea satelor nu mai este nimeni in stare sa teasa, sa croiasca si sa coasa un costum popular de la cap la coada si am pierdut majoritatea tehnicilor de vopsire in culori naturale. Avem carti despre obiceiuri – insa acestea, in loc sa fie descrise corect si complet, cu retete, acolo unde este cazul, cu textele spuse/cintate, cu imbracamintea aferenta, cu tot cadrul natural sau punerea in scena, sint „povestite”, „analizate”, „deconstruite”, in mod mai mult sau mai putin literar, iar povestea abunda in asumptiunile autorului privind originea si semnificatia gesturilor si simbolurilor, de cele mai multe ori fara nici un fel de argument. Un comentariu literar este mai intemeiat stiintific decit astfel de carti de folclor.

Intentia a fost laudabila, entuziasmul – de cele mai multe ori real, curiozitatea – naturala, iar informatiile colectate ramin, in multe cazuri, singurele ce le mai putem recupera. Influenta Crengii de aur a avut insa un impact devastator5.

Nu sintem singurii in suferinta. Daca la noi s-au colectat cu precadere artefacte din colectiile minastirilor si din casele oamenilor de rind, pentru ca, din fericire, lada de zestre a asigurat transmiterea lor peste generatii chiar si la cele mai sarace familii, insa traditiile tirgovetilor si ale negutatorilor ramin obscure („chiaburi!”), prin alte parti s-au pastrat in majoritate produse culte, cu destinatie comerciala, folosite si colectate de familiile cu arbore genealogic. Disperarea de a gasi o intemeiere in traditie a dus la proliferarea motivelor, a reproducerilor de samplere (colectii de motive) cusute de copii la scolile de menaj, dar si la reinventarea tricotajelor cu motive „scandinave”, „Fair Isle”, etc. Orice a fost scos la lumina de prin poduri si dulapuri a devenit subiect de recuperare artistica.

Mai ramin obictele dezgropate din morminte, care insa ridica o problema fundamentala: sint ele parti ale vietii de zi cu zi, sau creatii cu scop exclusiv funerar? Riturile noastre de inmorminare spun ca obiectele fac parte din viata de zi cu zi, insa un dubiu planeaza, avind in vedere ca oamenii isi fac, din timpul vietii, trusoul de inmormintare, iar la unele popoare, la chinezi, de pilda, exista pina si bani falsi destinati exclusiv comemorarii mortilor.

Ca si tinerea postului si trezvia, recuperarea traditiei necesita o atentie continua. Necesita sa ne amintim permanent ca sintem crestini si deci responsabili deopotriva pentru sufletul nostru si al aproapelui, iar traditia este ritualul prin care omul de rind savirseste preotia in viata de toate zilele.

 Iar voi, Rod ales, Preotie imparateasca, neam sfint, norod spre cistigare; ca sa vestiti bunatatile celui ce v-a chemat pre voi dintru intuneric la cea minunata a sa Lumina. Care odinioara nu erati norod, iar acum norodul lui Dumnezeu; care erati nemiluiti, iar acum miluiti.  (1Petru, 2:9-10)

Incercind deci sa recuperam ce se mai poate din traditie, ce trebuie sa facem, ca buni ortodocsi? Putem sa preluam si sa refolosim, sau sa actualizam, modele traditionale din diverse colectii? Da, cu rezerva ca trebuie sa comparam cele scrise cu amintirile noastre sau ale familiei si vecinilor si sa fim extrem de precauti in reproducerea modelelor ca sa nu ne trezim ca am cusut copilului pentru botez vreun model de vaduvie, sau vreunei fete un model de baiat.  Putem sa ne inspiram din cartile de folclor? Da, insa intotdeauna trebuie sa citim toate sursele posibile asupra unui obicei, sa eliminam elementele ce se bat cap in cap si apoi sa punem intrebarea fundamentala: exista temei crestin? Sau macar temei istoric, avind in vedere ca istoria noastra este eminamente crestina?

Putem sa ne temperam mindria si dorinta de a nu ne face de ris in fata vecinilor? Putem sa avem rabdare sa ne regasim batrinii si sa-i ascultam, macar in amintire, daca nu-i mai avem linga noi?  Sa respectam termenele lor, chiar daca am vrea sa iesim in fata, pomenind mortii mai des, sau am vrea sa lucram mai multe zile pe an? Cu siguranta putem sa adunam lucrurile lor modeste si sa le cinstim cum se cuvine – chiar daca nu le mai putem pastra, un muzeu le va primi, sau macar le putem desena modelul, putem face o poza, le putem vinde sau face cadou cuiva interesat. Chiar daca avem mocheta si covor persan, cel putin presul de la usa poate avea desene traditionale. Sau garnitura de la cearsaf. Sau perdeaua crosetata cu modelul bunicii. Sau husa telefonului mobil. Si pentru ca nepotii nostri sa stie inca sa tina acul in mina, sau macar sa recunoasca un ac, va trebui sa lasam mindria la o parte si sa-i invatam chiar noi.  Putem sa deschidem usa colindatorilor, sa dam covrigi, mere si nuci, in loc de bani si sa invatam si noi colindul ca sa-l poata invata si copii nostri de la noi.

Nu e nevoie sa revenim la hainele din dimie tesute in casa, insa putem respecta bunul gust al stramosilor evitind turcismele si chinezismele sintetice, de joasa calitate6. Nu e nevoie sa ne construim bordeie si case din chirpici, dar putem sa construim casele noi in stil autohton, in locul acoperisurilor de pagoda7. Nu e nevoie sa traim ca oamenii cavernelor, ci doar sa nu ne coborim sub standardele vietii traditionale. Lucrul romanesc nu este mai prost decit cel frantuzesc, e doar diferit si in plus, Dumnezeu l-a croit pe masura noastra.  Cum va simtiti purtind hainele altuia, cu doua numere mai mari? Putem oare sa incetam a mai privi in ograda vecinului, rivnind la poamele lui, in timp ce ale noastre se strica neculese?

Ar fi greu de imaginat ca vom putea trai din nou in timpul legendar, precum stramosii nostri, desi o facem, de fapt, in permanenta. Insa cred ca simpla dorinta si incercarea staruitoare de a recupera ceva din starea lor de inocenta poate restabili echilibrul lumii, asa cum, pentru un singur Om, Dumnezeu a salvat omul.


  1. Nu va lasati inselati de „excomunicarea” produsa de Arhiepiscolul Ciprian de la Focsani. De altfel, toate canoanele la care se face referire in hotarirea Arhiepiscopiei vorbesc despre „afurisire”, notiune complet diferita de scoaterea din Biserica. Afurisirea are rol educational, ca si toate celalte canoane bisericesti care sint exercitii sufletesti si este eminamente temporara, reprimirea in comunitatea bisericeasca (si nu in crestinism, din care nici un om botezat nu poate fi exclus) facindu-se prin recunoasterea greselii si primirea iertarii, precum impartasania se primeste in urma spovedaniei si acordarii iertarii de catre preot. De altfel, s-ar putea sa fi avut sansa sa auziti o anumita generatie, care nu-l pomenea pe cel viclean in ruptul capului, spunind cuiva la suparare „sa fie afurisit” si apoi iertind-ul la primul semn de cainta. Cit de literar trebuie sa luam afurisenia si iertarea? Cit se poate de literar –  cf 1Petru 2:9-10  nu exista cuvint, chiar al omului de rind, care sa nu produca efecte, si nici iertare (miluire) care sa nu spele pacatul. 
  2. Desi Cortina de Fier izola doar tarile europene si asiatice din fostul bloc sovietic, un destin asemanator noua urmeaza si tari cu orientare pro-socialista, precum Egiptul, Indonezia si mai ales India (cu tot cu Bangladesh si Pakistan = fosta regiune indiana Bengal), unde pierderea costumului traditional, amestecul de religii, orientarea spre cariera in detrimentul vietii de familie si exportul de inteligenta sint probleme cel putin la fel de grave ca si la noi.//Apropo de Halloween, se pare ca am importat acesta sarbatoare de doua ori. Odata cu importul dovlecilor de la amerindieni, am primit si sarbatoarea in forma sa originala, pe care am pastrat-o nealterata timp de citeva secole, dovleacul auriu, semn solar si lumina care alunga duhurile rele rezonind pe undeva cu focurile Sf. Dumitru, din aceeasi perioada a anului.  Si poate, cine stie, am primit totodata si intelesurile mistice ale obiceiului, dar pina azi le-am uitat, asa cum parintii nostri nici macar nu-si mai amintesc la ce data anume ne ajutau sa scobim dovleci si sa iesim  cu ei la drum. In afara tarii, regasim inca aceasta forma in felicitarile de la finalul secolului 19. Comertul international ne-a bagat pe git a doua oara sarbatoarea, in forma sa actualizata, in care ordinea lucrurilor este rasturnata, iar ritualul de exorcizare a devenit un ritual de invitare a raului – sperietoarea de ciori a devenit vrajitoarea cea rea, boabele de porumb (tot un semn solar) sint inlocuite de bomboane continind coloranti artificiali, producatoare de carii, iar moroii si strigoii pe care i-au alungat dovlecii o data importati in Lumea Veche s-au invitat la petrecere, intorsi in America pe cale ocolitoare, in persoanele celor costumati in zombie si alte creaturi ale prozei fantastice, inspirate de Anne Shelley si Bram Stocker. 
  3.   In copilarie am primit vizita unei doamne care lucra pentru o mare enciclopedie de etnografie si folclor (ciudat, nici macar nu stiu daca a aparut acea carte). Ar fi trebuit sa culeaga informatii specifice zonei. Doamna a stat vreo 3 zile, in care mama a ghidat-o la muzeul din sat si pe la vreo doua persoane mai in virsta, cunoscute pentru bogatia zestrei. Am fost de fata cum, in citeva minute, a facut citeva poze, a notat citeva rinduri din bogata povestire a vecinei si a plecat. Punct. Ce si-a mai amintit? Oare a mai stiut macar ce i-a spus despre fiecare obiect pozat? A mai stiut povestea obiectelor, lista obiceiurilor de peste an (pentru ca doar asta a fost, o lista scurta si incompleta, fara vreo descriere)? Sau nici nu contau? N-a desenat nici un model, nici un tipar de haina si nici n-a masurat macar dimensiunea vreunui brobod sau a unei fete de masa. N-a fost interesata sa vada din ce sint facute. Pac, pac, poza si-am plecat. Romania e mare, noi sintem angajati bugetari, nu avem timp si nici prea mult chef sa o cunoastem complet… 
  4. Astfel s-a ajuns ca doamna care detine blogul de mare succes Semne Cusute sa spuna ca prefera negrul pentru cusaturi, datorita elegantei sale, ignorind cu desavirsire faptul ca negrul(trup=pamint) era rezervat vaduviei, precum rosul (singe=viata) era destinat copiilor iar albul (puritate) – nuntii. Din nefericire, o data intrata in spatiul virtual, confuzia se raspindeste exponential – tendinta de a ne asuma modele in persoana necunoscutilor compenseaza lipsa modelelor din comunitatea in care traim. 
  5. M-a impresionat, de aceea, expozitia, organizata de regretatul Horia Bernea, la Muzeul Taranului Roman (fostul Muzeu al Satului, o schimbare de nume care consemneaza reorientarea de la etnografie la antropologie), expozitie privind crucea in viata romanului – de la ferestre la crucile pentru insemnat piinea, un demers veritabil despre si pentru suflet. 
  6.   Stiu, ma puteti acuza ca etichetez, din nefericire aceste tari sint primele din care buticarii nostri au importat haine de bazar care se destrama dupa doua imbracari, iar acum chinezii insisi vin cu ele in bagaje spre Dragonul Rosu. Nu etichetez popoarele, mai ales ca tot din China provenea si cel mai bun bumbac pe vremea cind aveam relatii comerciale patronate de stat, ci o indic o tipologie usor de recunoscut la orice nivel. 
  7. Mergind pe aceesi linie a semnificatiei ritualice a traditiei, ma intreb daca tiparul energetic si simbolic al acoperisurilor specifice templelor asiatice este macar potrivit cu o casa de locuit si daca nu, ce efecte poate avea asupra celor ce o locuiesc? 

Salata de fasole boabe – reteta de post

Argument

Dupa de am vorbit despre fasolea pastai, iata si o reteta cu fasole boabe. Desi prezenta in majoritatea cartilor de bucate, in diverse variante, aceasta este o reteta oarecum eluziva. Am incercat-o de citeva ori fara sa obtin ceva cit de cit comestibil. Pina ce i-am descoperit ingredientul secret: hreanul.

Hreanul e o crucifera autohtona, ruda cu varza. Simplul fapt ca este o crucifera, adica florile sale au 4 petale in forma de cruce, ne duce cu gindul la energii pozitive. Pornind de aici, stramosii au constatat ca el actioneaza in mod magic pentru stirpirea puricilor, creaturi demonice,  prin extrapolarea efectului crucii asupra dracilor, dar este considerat si afrodisiac – mai degraba o reminiscenta a vechilor „leacuri de dragoste”, ceea ce e cu totul altceva.

Este folosit intens in tratarea reumatismului,  mai ales sub forma de unguente, de cind companiile farmaceutice lupta sa impuna medicina alopata ca forma „kosher” a medicinii, ascunzind faptul ca principiile active din medicamentele lor sint furate din medicina traditionala, de au ajuns sa convinga pina si Biserica, sau mai precis anti-crestinele sale „birouri pentru erezii”. De aceea, pentru a reveni la natural, iata si reteta strabunicii: se pune hrean ras intr-o sticla si se acopera cu tuica. Sau cu gaz lampant, daca mai aveti de unde sa luati. Se lasa minim 1 saptamina la macerat si se aplica sub forma de comprese sau frectii. Functioneaza la fel de bine si pentru raceala si gripa, dureri musculare. Nu are termen de valabilitate – folositi pina se termina. Probabil alunga si puricii aplicat pe piele in formula asta 🙂

In bucatarie, il stim probabil cel mai bine din borcanele cu muraturi si din salata de sfecla rosie, unde functioneaza ca un conservant natural. Dar la fel de bun e si in salatele care contin cartofi, sau in diverse sosuri pentru friptura.  Desi intra in categoria condimentelor picante, in mod bizar are efect invers asupra ulcerului – il trateaza. Traditional, pentru dureri de stomac se consuma amestecat cu zahar.

Reteta

Reteta are doua parti – operatiunile pregatitoare si prepararea propriu-zisa.

Operatiunile pregatitoare

  • Hreanul ras – acesta se prepara din timp, adica e bine sa-l avem mereu in casa. Unii spun ca e bun primavara, pina la prima furtuna cu tunete, altii il scot din pamint toamna, in vremea muraturilor. Oricind ar fi, radacina de hrean se curata de coaja si se rade sau se da prin masina de tocat, daca e mai multa. Indata ce s-a maruntit, se presara un praf de sare, apoi razatura se amesteca bine cu otet de vin, batind cu furculita. Nu este o cantitate fixa de otet, depinde de hrean – puneti pina ce amestecul devine pastos si incepe sa fie zemos cind apasati cu lingura. Imediat il indesati bine de tot in borcane de 375 ml (nu prea mai au toate acelasi volum, deci orice dimensiune intre 300 si 400 ml, nu mai mari, ca sa nu stea mult incepute), sa nu ramina goluri de aer.

Cu hreanul trebuie lucrat repede, sa dea de otet inainte ca principiile active sa se oxideze in aer. Dupa conservare, el se va macera usor in otet, capatind o culoare mai intunecata – atunci e maturat si perfect pentru consum. Pentru urgente, trebuie sa aiba totusi cel putin 2 saptamini de macerare.

Ei, nu trebuie sa faceti hrean ras special pentru reteta aceasta, e bine sa-l aveti in casa pentru orice – salata de sfecla rosie, salate de cartofi, maioneza, sos de gogonele… Ah! Da, sos de gogonele, delicios – dar asta e alta reteta, toate la timpul lor.

  • Fasolea boabe – se alege, se spala bine si se pune la inmuiat cu o seara inainte, in apa rece cit sa depaseasca nivelul boabelor cu un lat de palma. A doua zi, se arunca apa, se mai spala in 1-2 ape si se pune alta apa pentru fiert – de aceasta data, cit sa depaseasca niveul boabelor cu 3-4 cm. Sarea se pune dupa gust, de la inceputul fierberii – fasolea fiarta fara sare nu va mai trage sare din salata si va avea un gust fainos. Nu se pune bicarbonat! Se fierbe pina ce boabele sint moi si se transforma complet in pasta cind le apasam intre degete, dar inca sint intregi si nu s-au imprastiat prin zeama.

Prepararea

Cantitatile se inmultesc dupa cita fasole ati fiert. La 3 cani de boabe fierte de fasole luam 3 cepe mijlocii taiate in jumatate si apoi felii subtiri (rondele), jumatate de borcanel de hrean conservat, 5 linguri otet de vin, 7 linguri ulei, piper dupa gust(optional). Se amesteca bine ingredientele pentru sos, ceapa desfacindu-se fisii, apoi se adauga boabele de fasole cit mai fierbinti, ca sa traga otetul.

Lasati la rece si serviti, simpla, de post, sau ca garnitura la friptura de porc.

Varianta: adaugati in salata castraveti murati rondele sau gogosar murat taiat fisii. Dar aici gusturile sint impartite, deci probati mai intii intr-o cantitate mica de salata.

Pofta buna!

P.S. Nu uitati! Fasolea boabe contine inhibitori ai digestiei, care se distrug complet doar la fierbere. Asa ca fierbeti-o bine, altfel veti intelege ce inseamna vorba din batrini:

Fasolica tucara,

boierul se bucura,

cucoana se supara. 😛

Postul I – practica ortodoxa

Si cind postiti, nu fiti ca fatarnicii tristi; ca isi smolesc fetele lor, ca sa se arate oamenilor, postindu-se; Amin zic voua, ca isi iau plata lor. Iar tu postindu-te, unge-ti capul tau si fata ta o spala. Ca sa nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau celui ce este intru ascuns; si Tatal tau cel ce vede intru ascuns, va rasplati tie la aratare. (Matei 6:16)

Desi de la Sf. Ioan Gura de Aur s-a vorbit necontenit despre subiect, el inca este nelamurit in mintea crestinului de astazi. Unii tin postul doar miercurea si vinerea, altii doar posturile mari, altii doar Saptamina Mare.  Regulile unor minastiri statornicesc post si lunea, in altele calugarii nu se ating de carne niciodata. Unele secte refuza orice aliment de origine animala, altele renunta doar la carne, altele nu tin post deloc.

Iata ce gasim in Pidalion:

CANON 51
Daca vreun Episcop, sau Presbiter, sau Diacon, sau oricare din catalogul cel Ieraticesc, de nunta, si de carnuri, si de vin, nu pentru nevointa ci pentru uriciune s-ar departa, uitind, ca sunt bune foarte, si ca barbat si femeie a facut Dumnezeu pe om, ci hulind ar cleveti pe faptura, ori indrepteaza‐se, ori cateriseasca‐se, si de la Biserica leapada‐se, asisderea si mireanul. [Aposto:50; Sobor 6: 13; Ang: 14; Gan: 1, 9, 14, 21; Vasilie: 86]

Pe scurt, canonul nu creeaza o restrictie, ci o desfiinteaza. Cei care isi creeaza singuri restrictii inexistente si insista in ele se autoexclud din biserica.1 Sint deci situatiile descrise mai sus alegeri individuale, sint ele folosirea liberului arbitru al fiecarui crestin, care hotaraste pentru sine daca doreste, sau nu, sa tina post, fiind asemenea judecat individual la Judecata de Apoi? Nu. Sint reguli colective, impuse fie de minastirea in cauza, sub pretextul nevointei, ca sa eludeze canonul 512, sau impuse de comunitatea sectara, sub diverse pretexte, dintre care cel mai des intilnit este cel al grijii pentru sanatatea comunitatii – ca si cum Dumnezeu insusi ne-ar fi dat sa mincam ceva rau. Aceste excese provin din eludarea cu  buna-stiinta a capitolelor din Biblie care nu le convin,  sau din mindrie. Tot astfel, franciscanii care umblau imbracati in pinza de sac si se autoflagelau in public, erau un fel de exhibitionisti, incalcind pe fata versetul Matei 6:16.

Iisus insusi a dat exemplu, practicind ce-a predicat – a plecat singur, in pustie, ca sa posteasca.

Tot pentru a permite libera alegere, dar si intarirea in credinta, cresterea puterii prin exercitiu, posturile de peste an cunosc grade diferite de dificultate, dupa cum omul care isi cunoaste limitele doreste sa le depaseasca: ajunare, postul negru, doar cu piine si apa, apoi postul complet, cu eliminarea uleiului si vinului, si postul usor, in care se elimina din alimentatie doar produsele de origine animala. Sf. Ioan Gura de Aur insusi, a predicat eliminarea betiei si ciolhanurilor in post, dar nu explicit eliminarea completa a vinului, singele Domnului, iar regula bisericeasca actuala dezleaga la vin in toate zilele de sarbatoare.

Iata doar citeva confuzii si neclaritati curente despre post:

  • Este postul obligatoriu? Nu! Nu tinem post fortat, ci pentru ca hotarim in sinea noastra sa tinem. (Marcu 2:18-20)
  • Este corecta interpretarea postului ca infrinare? Nu! Se spune adesea ca e mai bine sa maninci in post ceva de care iti este pofta, decit sa te abtii. Daca am hotarit cu adevarat sa tinem post, alimentele de dulce nici macar nu ne vor mai face cu ochiul, pentru ca Dumnezeu este cel care ne hraneste. Daca ne e pofta de ceva, inseamna ca ne simtim obligati sa mincam de post, impotriva vointei noastre.  Una este slabiciunea de o clipa, alta este fatarnicia. Tot bunicii ne invata ca dupa o astfel de cadere, ne putem ridica rugindu-ne pentru iertare si revenind la post.
  • Daca devin vegetarian sau vegan, inseamna ca tin post? Nu.  Curentele vegane si vegetariene folosesc argumente mai mult sau mai putin medicale,  sau „umanitare” pentru abtinerea de la consumul alimentelor de natura animala, in timp ce postul este un act profund religios. Vegetarieni devenim alegind felul in care ne hranim trupul, crestini devenim prin credinta, alegind felul in care ne hranim sufletul.
  • „In post nu trebuie sa ne abtinem doar de la mincare si pacat, ci si de la orice tip de relatii sexuale.” Fals. Aceasta este o afirmatie fara argumente biblice, la care s-a ajuns prin extrapolarea „nepatimirii” asupra oricaror dorinte trupesti. „Nepatimirea” insasi este din ce in ce mai gresit inteleasa, fiind impinsa spre idealul budist de a elimina orice simtire umana, fie ea senzoriala sau sentimentala, pentru a-ti goli complet mintea in scopul obtinerii iluminarii. Ori crestinul este indemnat ca dimpotriva, sa simta cit mai mult – sa iubesti absolut inseamna sa fii crestin desavirsit. Taina casatoriei face sotul si sotia sa devina unul, prin dragoste si cu interventia lui Dumnezeu – iar dragostea dintre suflete se manifesta in plan trupesc prin relatii sexuale. „Ce a impreunat Dumnezeu, omul sa nu desparta” (Matei 19:6, 1Cor 7:10) Intrucit nu interzicem dragostea in post, ba dimpotriva, o incurajam, nici relatiile fizice intre soti nu pot fi considerate o incalcare a postului.

  1. Canonul urmeaza pas-cu pas versetele Matei 18:15-17 „Si de-ti va gresi tie fratele tau, mergi si-l mustra pre dinsul intre tine, si intre el singur. Deci de te va asculta, ai dobindit pre fratele tau. Iar de nu te va asculta, mai ia impreună cu tine inca pre unul, sau doi, ca prin gura a doua sau a trei marturii sa stea tot graiul.
     Iar de nu-i va asculta pre ei, spune-l soborului, si de nu va asculta nici de sobor, sa-ti fie tie ca un pagin si vames.” Cu urmarea ca exclusul din Biserica poate fi oricind vindecat sufleteste si primit inapoi, asa cum si paginii si vamesii fura crestinati rind pe rind – atit de mare este milostenia Dumnezeiasca. 
  2. Se creeaza astfel grupuri mari de postitori declarati, fapt contrar invataturii din Matei 6:16. A nu se confunda cu situatiile exemplare din Pateric, unde fiecare calugar in chilia sa isi stabilea o regula de postire proprie, pe care nu o impunea nici macar propriului ucenic. 

Orez cu dovleac – desert pentru duminicile de post

Povestea

Am incercat cindva orezul cu dovleac dintr-o carte de bucate. A fost material irosit. Retetei ii lipsea ceva, sau mie mi-a lipsit entuziasmul cind am gatit-o. Asa ca ani buni am ezitat s-o repet.

Acum insa, raminindu-mi o multime de umplutura de la placinta, am gatit-o cu orez, dupa ureche. Surpriza! A iesit minunata.

Combinatia intre orez si dovleac reuneste caracterul regenerativ al cerealelor, simbolizind renasterea si inmultirea crestinilor (sint o multime de pilde, in special in Noul Testament, legate de diverse cereale) cu acela solar al dovleacului (materializat in dovlecii scobiti de copii, cu luminare inauntru, care alunga duhurile rele, precum lumina alunga intunericul si dragostea alunga raul) si cu stafida, adica strugurele, din care scoatem vinul, singele lui Hristos.

Este o reteta pentru zilele de duminica din Postul Pastelui – pentru ca si in post trebuie sa sarbatorim ziua Domnului cum se cuvine. Postul nu este moartea trupului, ci hranirea sa cu spirit.

Reteta

Dovleacul turcesc se rade pe razatoarea mare, cit sa umple o cratita de cca 5 litri. Se caleste acoperit pe foc mijlociu, pe plita traditionala (mai sint inca in uz astfel de plite si cuptoare cu vatra) sau punind o tabla peste ochiul aragazului, impreuna cu mult zahar. Gustati cam pe la jumatatea fierberii, cind a scazut deja pe jumatate, insa nu e complet moale; mai adaugati zahar daca e nevoie. Tot atunci se pune scortisoara (eu am pus cam 1 lingurita, prea multa da un gust intepator preparatului)  si un pumn de stafide. Se fierbe amestecind des, pina ce scade complet si compozitia da impresia ca a inceput sa se lege.

Orezul: la cantitatea de dovleac de mai sus, trebuie cam doua pahare de orez, ales si spalat in multe ape, pina ce apa ramine limpede. Se rastoarna intr-o craticioara unde am pus mai inainte la fiert de trei ori si nitel apa fata de orez – adica la 2 pahare de orez, sint necesare 7 pahare de apa. Nu uitati de un praf de sare. Fierbeti acoperit, pina ce apa scade si bobul se inmoaie complet.

Lasati ambele compozitii sa se racoreasca, acoperite, fara a se raci complet. Orezul se va lega foarte tare daca sta prea mult in asteptare.

Intr-un vas de Jena mare, uns cu ulei, se toarna un strat de orez, un strat de dovleac, inca unul de orez, unul de dovleac si in final orez.

Dati la cuptor, la foc mediu, fara sa incingeti cuptorul inainte, cam o ora. Trebuie sa fiarba compozitia si orezul de deasupra sa devina crocant, dar nu rumenit.

Serviti caldut sau rece, neaparat cu miere de albine deasupra si cu un pahar de vin alb, dulce.

Pofta buna!