societate

Recuperarea traditiei in lumea post-socialista

Probabil ca fiecare dintre noi isi aminteste emotia primei sorcove, misterul florilor ei de hirtie. Sau numaratul covrigilor,  dupa colindete. Sintem un popor cu multe traditii, pentru toate virstele.

Dar pentru observatorul care calatoreste de la sat la oras, sau invers, in perioada sarbatorilor de iarna, diferenta culturala intre cele doua medii nu poate trece neobservata.

La oras colindele incep cu multe zile inainte de Craciun, intr-un haos zgomotos, la orele cele mai nepotrivite, datorita fricilor de tot felul care tin copiii in casa dupa o anumita ora. Esti agresat sonor de tiganii cu ursul fals care bat toba zgomotos pe strada, asteptind sa le pice de la balcoane bani sau macar mincare. In orice oras al tarii, inevitabilul Plugusor provine din manualele scolare, biciul s-a transformat in pocnitoare, Capra este jalnic pavoazata si in afara de „Tac, tac, tac, caprita, tac” nu stie sa spuna mai nimic.

Stramutindu-ne la tara, ne va uimi regasirea unor sarbatori care n-au reusit sa se integreze la oras, cum ar fi Iordanitorii si Calusarii, fluierul si dansul sofisticat care acompaniaza Capra, orele imposibile – miezul noptii sau crapatul de ziua – la care se desfasoara majoritatea obiceiurilor, dar si  saracia textelor strigate in noaptea de Ajun, deplasarea spre violenta, indiferenta celor care fac obiceiul doar ca sa mai cistige un ban de buzunar.

Este imbucurator ca obiceiurile inca rezista, insa e dureros felul in care ele nu mai rezoneaza cu sufletul romanului. Nu doar ca nu le mai intelegem, dar nici nu mai simtim respect fata de ele si nici nu le mai indeplinim cu pasiune, sau macar placere. Ce s-a intimplat?

Incercarea de punere in practica a comunismului, dar mai ales destramarea regimurilor politice de tip socialist, au avut un impact permanent, atit asupra tarilor in care au functionat, cit si asupra celor care li s-au opus din rasputeri.

In transmiterea traditiei a aparut un hiatus, de care se fac vinovati doi factori esentiali: destramarea comunitatilor si refuzul generatiei de mijloc de a functiona ca releu.

Comunitatea functiona ca un regulator. Majoritatea traditiilor necesita participarea colectiva a membrilor comunitatii, iar cei care se sustrageau sau efectuau incorect ritualurile – incluzind aici nu doar riturile esentiale, nastere, botez, nunta, inmormintare, dar si cele de peste an, cit si „tinerea” sarbatorilor cu impact asupra ordinii naturale – erau trasi de mineca si adusi la ordine de „opinia publica”, sub amenintarea  excluderii din comunitate. O amenintare de cele mai multe ori doar subinteleasa, pentru ca excluderea, in comunitatea crestina, este rareori practicata, fiind preferata „reeducarea” permanenta, precum in ortodoxie nu intilnim excomunicarea1. Din nefericire, in prezent notiunea de comunitate este amenintata de ingrijorarea crescinda fata de intimitatea vietii private, ingrijorare alimentata pe de o parte de organismele destinate „securitatii” publice sau private si pe de alta de inghesuirea individului in aglomerari urbane in care peretii sint subtiri si spatiul privat devine din ce in ce mai strimt, coplesit de spatiile comune si publice. In paralel, reinterpretarea comunitatii prin prisma „gastii” duce la diluarea ei pina aproape de disparitie. Diferenta este una la nivel de idee. Comunitatea este destinata mentinerii in functiune a lumii si, prin extensie, a individului, care beneficiaza de roadele acestei functionari normale. Gasca, aparuta tocmai ca urmare a dezradacinarii individului din comunitate, creeaza iluzia sentimentului de apartenenta prin satisfacerea ego-ului si supunerea individului unor arbitrarii comandamente sau comportamente mimetice decise de lideri. Actualele „trenduri” in moda functioneaza similar cu gasca, presind pe punctul sensibil al celor care se auto-izoleaza din comunitate pe alte criterii decit cel al ordinii naturale.

Trebuie sa facem o distinctie intre evolutia fenomenului in tarile ex-socialiste si cele care au trecut direct de la capitalism la globalism.

In tarile socialiste, comunitatea a supravietuit pina la revenirea la capitalism, in timp ce indivizii au fost profund afectati. Propovaduirea ateismului si dezvoltarea etnografiei, ca justificare a fiintei nationale, a facut ca generatia educata si iesita la pensie in socialism sa priveasca traditiile ca folclor, ceva ce trebuie colectat de altii, explicat de istorici si care se exerseaza in formatiile de dansuri populare, Cintarea Romaniei si cooperativele Muncitoarea. Deresponsabilizarea individului l-a facut sa devina inovator in materie de ritualuri, acestea pierzindu-si pentru el caracterul religios si devenind un mod de a se arata ca „bun cetatean, stilp de nadejde al comunitatii”, o competitie in care isi afirma importanta proportional cu suma cheltuita pentru nunta si inmormintari, sau cu numarul de turnulete de pe acoperis. Desi comunitatea a rezistat, grupata in jurul bisericii, traditia si-a pastrat caracterul religios doar pentru batrini si copii, care puteau efectua ritualurile fara riscuri. Generatia activa economic, eliberata de constringeri abia dupa „Revolutie”, a inceput sa practice ritualurile mai mult din obligatie, stapinita totusi de teama obscura ca s-ar putea intimpla ceva rau daca nu le respecta, macar aproximativ. Neinteresati sa invete de la generatiile anterioare, nici macar de la proprii parinti, au pierdut si gesturile si semnificatiile lor. Au transformat in cirpe de vase minunatele cusaturi traditionale si au demolat casele vechi, fara sa pastreze macar poze ca sa le vedem cum aratau. La fel ca in cazul copiilor cu parinti la munca in strainatate, s-a creat o punte intre doua generatii nealaturate, una care incepe sa uite si una care nu poate intelege integral, cu implicarea restrictionata de autoritatea generatiei intermediare, care functioneaza ca un baraj. Generatia intermediara refuza sa transmita mestesugurile traditionale si chiar notiunile de baza ale vietii de zi cu zi. Fie ca isi vor copiii cu un loc de munca sigur si caldut, in care sa nu faca nimic – vremuri de mult apuse – fie se uita peste gard la vecini si incep sa creada ca nu se cistiga destul (cinstit) din meseria lor, fie au impresia ca si-au croit singuri drum in viata si deci e de datoria copiilor sa faca la fel.

In celelalte tari, in care comunismul a fost interpretat doar ca o noua orientare politico-filozofica si nu ca mecanism de creare a „omului nou”, traditia s-a diluat prin incurajarea „libertatii religiei” de catre stat (un organism in esenta non-religios),  ca reactie la materialismul-dialectic. Obiceiuri noi si vechi, mai mult sau mai putin autohtone, au fost alterate de fiecare predicator cu succes la public si de fiecare intreprinzator care a putut sa scoata ceva profit din vinzarea artefactelor religioase. Unele sarbatori au devenit fenomene esential comerciale, simbolurile asociate au fost repetate, afisate in spatiul public, incluse in reclame, reproduse in obiecte kitsch, pina ce au devenit clisee. Dar ceea ce este mai grav, comunitatea religioasa a fost prima care s-a destramat. Desi nenumaratele asocieri, de la Green Peace pina la asociatiile de fermieri si proprietari de apartamente, au proliferat in mod natural (si nu impus de lege, ca la noi), ele sint grupuri de interese si nu comunitati. Desi se colecteaza ajutoare pentru necunoscuti din tarile lumii a III-a, nimeni nu te ridica daca ai cazut pe strada, copiii trag cu pusca in colegii de scoala, in timp ce parintii lor din Vestul (ramas) Salbatic trag cu pusca in emigranti. Desi intilnim nenumarate secte, unele derivate din crestinism, altele „originale”, precum Bahai, ele sint bazate tocmai pe deritualizarea unui cult religios originar, o deritualizare care pune in prim-plan pe guru, „liderul spiritual” si nevoile lui – de la bani pina la mindrie – si ghideaza ego-ul credinciosului spre urmarirea mintuirii/iluminarii personale, in detrimentul comunitatii si Universului. Globalizarea a dat lovitura finala comunitatii, prin institutionalizarea mobilitatii individului si imixtiunea mijloacelor media in spatiul privat. Traim si noi azi importul si exportul de creiere si forta de munca, transformarea inmormintarilor si nuntilor in stiri, dar si transmiterea la TV a slujbei religioase si comercializarea mastilor si costumelor de Halloween, in timp ce nimeni nu-si mai aminteste de sarbatoarea noastra cu dovleci scobiti. 2

Colac peste pupaza, de parca situatia n-ar fi fost indeajuns de trista, tarile Uniunii Europene traiesc un cosmar suplimentar: Directivele Comunitare, emanatii ale unor politicieni care nu cunosc indeaproape nici macar realitatea propriilor tari si care impun cetatanului particular comportamente contrare traditiei, cum ar fi utilizarea caselor mortuare si taierea animalelor domestice in abatoare. Mai tineti minte vorba ceea? „Am scapat de inundatii, n-am scapat de indicatii”. Ciudat, e valabila si-acum. 😛

Ne aflam intr-o situatie paradoxala. Desi de cca 150 de ani culegem folclor, sintem departe de a ne cunoaste traditiile. Informatiile au fost culese haotic, fie prea generale, fie specializate pe anumite domenii – ambele modalitati, desi conduse „stiintific”, s-au derulat cit se poate de neprofesional3.

Si uite asa, pe fuga, avem muzee in care am mutat case din diverse zone, insa nu mai avem mestesugari care sa stie cum au fost construite si cu atit mai putin batrini care sa ne explice de ce au o anumita structura si la ce folosea fiecare camera, cum erau orientate in spatiu si cum erau amplasate in cadrul proprietatii. Unde erau pomii, unde gradina si unde grajdurile fata de casa, unde era casa fata de drum si fata de apa/padure/vecini? Ocupatia si starea sociala a proprietarilor casei de multe ori determina si structura ei – dar nu avem nimic documentat, iar casele nationalizate inca aflate in picioare au fost si restituite si deja demolate/reconstruite dupa ureche, gratie (si) unor arhitecti lipsiti de coloana vertebrala. Gasim picturi sau fotografii ale costumelor populare – fara referiri insa la proprietarii acestora – conditie sociala, virsta, situatie familiala si cu atit mai putin la momentul anume, cind respectivele costume erau purtate4. Avem culegeri de povesti,  zicatori, inregistrari audio si video cu muzica si dansuri  – insa ignoram asocierile dintre ele si costumul popular sau activitatile zilnice, sau dintre anumite texte si muzica pe care erau cintate.  Avem nu doar imagini, ci si costume populare intregi, pastrate in muzee, insa in majoritatea satelor nu mai este nimeni in stare sa teasa, sa croiasca si sa coasa un costum popular de la cap la coada si am pierdut majoritatea tehnicilor de vopsire in culori naturale. Avem carti despre obiceiuri – insa acestea, in loc sa fie descrise corect si complet, cu retete, acolo unde este cazul, cu textele spuse/cintate, cu imbracamintea aferenta, cu tot cadrul natural sau punerea in scena, sint „povestite”, „analizate”, „deconstruite”, in mod mai mult sau mai putin literar, iar povestea abunda in asumptiunile autorului privind originea si semnificatia gesturilor si simbolurilor, de cele mai multe ori fara nici un fel de argument. Un comentariu literar este mai intemeiat stiintific decit astfel de carti de folclor.

Intentia a fost laudabila, entuziasmul – de cele mai multe ori real, curiozitatea – naturala, iar informatiile colectate ramin, in multe cazuri, singurele ce le mai putem recupera. Influenta Crengii de aur a avut insa un impact devastator5.

Nu sintem singurii in suferinta. Daca la noi s-au colectat cu precadere artefacte din colectiile minastirilor si din casele oamenilor de rind, pentru ca, din fericire, lada de zestre a asigurat transmiterea lor peste generatii chiar si la cele mai sarace familii, insa traditiile tirgovetilor si ale negutatorilor ramin obscure („chiaburi!”), prin alte parti s-au pastrat in majoritate produse culte, cu destinatie comerciala, folosite si colectate de familiile cu arbore genealogic. Disperarea de a gasi o intemeiere in traditie a dus la proliferarea motivelor, a reproducerilor de samplere (colectii de motive) cusute de copii la scolile de menaj, dar si la reinventarea tricotajelor cu motive „scandinave”, „Fair Isle”, etc. Orice a fost scos la lumina de prin poduri si dulapuri a devenit subiect de recuperare artistica.

Mai ramin obictele dezgropate din morminte, care insa ridica o problema fundamentala: sint ele parti ale vietii de zi cu zi, sau creatii cu scop exclusiv funerar? Riturile noastre de inmorminare spun ca obiectele fac parte din viata de zi cu zi, insa un dubiu planeaza, avind in vedere ca oamenii isi fac, din timpul vietii, trusoul de inmormintare, iar la unele popoare, la chinezi, de pilda, exista pina si bani falsi destinati exclusiv comemorarii mortilor.

Ca si tinerea postului si trezvia, recuperarea traditiei necesita o atentie continua. Necesita sa ne amintim permanent ca sintem crestini si deci responsabili deopotriva pentru sufletul nostru si al aproapelui, iar traditia este ritualul prin care omul de rind savirseste preotia in viata de toate zilele.

 Iar voi, Rod ales, Preotie imparateasca, neam sfint, norod spre cistigare; ca sa vestiti bunatatile celui ce v-a chemat pre voi dintru intuneric la cea minunata a sa Lumina. Care odinioara nu erati norod, iar acum norodul lui Dumnezeu; care erati nemiluiti, iar acum miluiti.  (1Petru, 2:9-10)

Incercind deci sa recuperam ce se mai poate din traditie, ce trebuie sa facem, ca buni ortodocsi? Putem sa preluam si sa refolosim, sau sa actualizam, modele traditionale din diverse colectii? Da, cu rezerva ca trebuie sa comparam cele scrise cu amintirile noastre sau ale familiei si vecinilor si sa fim extrem de precauti in reproducerea modelelor ca sa nu ne trezim ca am cusut copilului pentru botez vreun model de vaduvie, sau vreunei fete un model de baiat.  Putem sa ne inspiram din cartile de folclor? Da, insa intotdeauna trebuie sa citim toate sursele posibile asupra unui obicei, sa eliminam elementele ce se bat cap in cap si apoi sa punem intrebarea fundamentala: exista temei crestin? Sau macar temei istoric, avind in vedere ca istoria noastra este eminamente crestina?

Putem sa ne temperam mindria si dorinta de a nu ne face de ris in fata vecinilor? Putem sa avem rabdare sa ne regasim batrinii si sa-i ascultam, macar in amintire, daca nu-i mai avem linga noi?  Sa respectam termenele lor, chiar daca am vrea sa iesim in fata, pomenind mortii mai des, sau am vrea sa lucram mai multe zile pe an? Cu siguranta putem sa adunam lucrurile lor modeste si sa le cinstim cum se cuvine – chiar daca nu le mai putem pastra, un muzeu le va primi, sau macar le putem desena modelul, putem face o poza, le putem vinde sau face cadou cuiva interesat. Chiar daca avem mocheta si covor persan, cel putin presul de la usa poate avea desene traditionale. Sau garnitura de la cearsaf. Sau perdeaua crosetata cu modelul bunicii. Sau husa telefonului mobil. Si pentru ca nepotii nostri sa stie inca sa tina acul in mina, sau macar sa recunoasca un ac, va trebui sa lasam mindria la o parte si sa-i invatam chiar noi.  Putem sa deschidem usa colindatorilor, sa dam covrigi, mere si nuci, in loc de bani si sa invatam si noi colindul ca sa-l poata invata si copii nostri de la noi.

Nu e nevoie sa revenim la hainele din dimie tesute in casa, insa putem respecta bunul gust al stramosilor evitind turcismele si chinezismele sintetice, de joasa calitate6. Nu e nevoie sa ne construim bordeie si case din chirpici, dar putem sa construim casele noi in stil autohton, in locul acoperisurilor de pagoda7. Nu e nevoie sa traim ca oamenii cavernelor, ci doar sa nu ne coborim sub standardele vietii traditionale. Lucrul romanesc nu este mai prost decit cel frantuzesc, e doar diferit si in plus, Dumnezeu l-a croit pe masura noastra.  Cum va simtiti purtind hainele altuia, cu doua numere mai mari? Putem oare sa incetam a mai privi in ograda vecinului, rivnind la poamele lui, in timp ce ale noastre se strica neculese?

Ar fi greu de imaginat ca vom putea trai din nou in timpul legendar, precum stramosii nostri, desi o facem, de fapt, in permanenta. Insa cred ca simpla dorinta si incercarea staruitoare de a recupera ceva din starea lor de inocenta poate restabili echilibrul lumii, asa cum, pentru un singur Om, Dumnezeu a salvat omul.


  1. Nu va lasati inselati de „excomunicarea” produsa de Arhiepiscolul Ciprian de la Focsani. De altfel, toate canoanele la care se face referire in hotarirea Arhiepiscopiei vorbesc despre „afurisire”, notiune complet diferita de scoaterea din Biserica. Afurisirea are rol educational, ca si toate celalte canoane bisericesti care sint exercitii sufletesti si este eminamente temporara, reprimirea in comunitatea bisericeasca (si nu in crestinism, din care nici un om botezat nu poate fi exclus) facindu-se prin recunoasterea greselii si primirea iertarii, precum impartasania se primeste in urma spovedaniei si acordarii iertarii de catre preot. De altfel, s-ar putea sa fi avut sansa sa auziti o anumita generatie, care nu-l pomenea pe cel viclean in ruptul capului, spunind cuiva la suparare „sa fie afurisit” si apoi iertind-ul la primul semn de cainta. Cit de literar trebuie sa luam afurisenia si iertarea? Cit se poate de literar –  cf 1Petru 2:9-10  nu exista cuvint, chiar al omului de rind, care sa nu produca efecte, si nici iertare (miluire) care sa nu spele pacatul. 
  2. Desi Cortina de Fier izola doar tarile europene si asiatice din fostul bloc sovietic, un destin asemanator noua urmeaza si tari cu orientare pro-socialista, precum Egiptul, Indonezia si mai ales India (cu tot cu Bangladesh si Pakistan = fosta regiune indiana Bengal), unde pierderea costumului traditional, amestecul de religii, orientarea spre cariera in detrimentul vietii de familie si exportul de inteligenta sint probleme cel putin la fel de grave ca si la noi.//Apropo de Halloween, se pare ca am importat acesta sarbatoare de doua ori. Odata cu importul dovlecilor de la amerindieni, am primit si sarbatoarea in forma sa originala, pe care am pastrat-o nealterata timp de citeva secole, dovleacul auriu, semn solar si lumina care alunga duhurile rele rezonind pe undeva cu focurile Sf. Dumitru, din aceeasi perioada a anului.  Si poate, cine stie, am primit totodata si intelesurile mistice ale obiceiului, dar pina azi le-am uitat, asa cum parintii nostri nici macar nu-si mai amintesc la ce data anume ne ajutau sa scobim dovleci si sa iesim  cu ei la drum. In afara tarii, regasim inca aceasta forma in felicitarile de la finalul secolului 19. Comertul international ne-a bagat pe git a doua oara sarbatoarea, in forma sa actualizata, in care ordinea lucrurilor este rasturnata, iar ritualul de exorcizare a devenit un ritual de invitare a raului – sperietoarea de ciori a devenit vrajitoarea cea rea, boabele de porumb (tot un semn solar) sint inlocuite de bomboane continind coloranti artificiali, producatoare de carii, iar moroii si strigoii pe care i-au alungat dovlecii o data importati in Lumea Veche s-au invitat la petrecere, intorsi in America pe cale ocolitoare, in persoanele celor costumati in zombie si alte creaturi ale prozei fantastice, inspirate de Anne Shelley si Bram Stocker. 
  3.   In copilarie am primit vizita unei doamne care lucra pentru o mare enciclopedie de etnografie si folclor (ciudat, nici macar nu stiu daca a aparut acea carte). Ar fi trebuit sa culeaga informatii specifice zonei. Doamna a stat vreo 3 zile, in care mama a ghidat-o la muzeul din sat si pe la vreo doua persoane mai in virsta, cunoscute pentru bogatia zestrei. Am fost de fata cum, in citeva minute, a facut citeva poze, a notat citeva rinduri din bogata povestire a vecinei si a plecat. Punct. Ce si-a mai amintit? Oare a mai stiut macar ce i-a spus despre fiecare obiect pozat? A mai stiut povestea obiectelor, lista obiceiurilor de peste an (pentru ca doar asta a fost, o lista scurta si incompleta, fara vreo descriere)? Sau nici nu contau? N-a desenat nici un model, nici un tipar de haina si nici n-a masurat macar dimensiunea vreunui brobod sau a unei fete de masa. N-a fost interesata sa vada din ce sint facute. Pac, pac, poza si-am plecat. Romania e mare, noi sintem angajati bugetari, nu avem timp si nici prea mult chef sa o cunoastem complet… 
  4. Astfel s-a ajuns ca doamna care detine blogul de mare succes Semne Cusute sa spuna ca prefera negrul pentru cusaturi, datorita elegantei sale, ignorind cu desavirsire faptul ca negrul(trup=pamint) era rezervat vaduviei, precum rosul (singe=viata) era destinat copiilor iar albul (puritate) – nuntii. Din nefericire, o data intrata in spatiul virtual, confuzia se raspindeste exponential – tendinta de a ne asuma modele in persoana necunoscutilor compenseaza lipsa modelelor din comunitatea in care traim. 
  5. M-a impresionat, de aceea, expozitia, organizata de regretatul Horia Bernea, la Muzeul Taranului Roman (fostul Muzeu al Satului, o schimbare de nume care consemneaza reorientarea de la etnografie la antropologie), expozitie privind crucea in viata romanului – de la ferestre la crucile pentru insemnat piinea, un demers veritabil despre si pentru suflet. 
  6.   Stiu, ma puteti acuza ca etichetez, din nefericire aceste tari sint primele din care buticarii nostri au importat haine de bazar care se destrama dupa doua imbracari, iar acum chinezii insisi vin cu ele in bagaje spre Dragonul Rosu. Nu etichetez popoarele, mai ales ca tot din China provenea si cel mai bun bumbac pe vremea cind aveam relatii comerciale patronate de stat, ci o indic o tipologie usor de recunoscut la orice nivel. 
  7. Mergind pe aceesi linie a semnificatiei ritualice a traditiei, ma intreb daca tiparul energetic si simbolic al acoperisurilor specifice templelor asiatice este macar potrivit cu o casa de locuit si daca nu, ce efecte poate avea asupra celor ce o locuiesc? 
Anunțuri

Cum sa cumperi dragoste

Motto:De as grai in limbile omenesti, si ingeresti, iar dragoste nu am, facutu-m-am arama sunatoare si chimval rasunator. Si de as avea prorocie, si de as sti toate tainele, si toata stiinta, si de as avea toata credinta, cit sa mut si muntii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Si de as imparti toata avutia mea, si de as da trupul meu sa il arza, si dragoste nu am, nici un folos nu imi este

1 Corintieni, 13:1-3

Atit de multe voci in jurul nostru… fiecare vorbeste si prea putini invata sa (se) asculte.

Avem cu totii de spus ceva esential? De multe ori nu. De fapt, de cite ori vorbim, sintem in cautarea dragostei. Pentru ca nu reusim s-o vedem si s-o primim in viata noastra, avem impresia ca ne lipseste si incercam s-o cistigam prin diverse mijloace.

Unii incearca sa arate cit de buni si de merituosi sint, se impauneaza cu diplomele lor, cu vindecarile lor „miraculoase” sau nu, cu familia lor, cu banii lor. Altii incearca sa cumpere dragostea celor din jur urmind orbeste o gasca, facind cadouri fara motiv, stind peste program la servici, facind atmosfera la petreceri, trimitind pachete sau bani asociatiilor umanitare, facind gesturi normale pe care le percep ca sacrificii.

Sacrificiu este sa petreci timp ajutind pe cineva, doar daca esti egoist si orice minut dedicat altuia este rupt din timpul dedicat tie. Sacrificiul adevarat este cind te lasi pe tine deoparte si te dedici celuilalt, nu atunci cind imprumuti o ruda si ceri banii inapoi daca a uitat data cind trebuia sa ti-i restituie. Cind trimiti bani celor aflati pe alt continent, prin intermediari necunoscuti, insa refuzi sa dai o piine cersetorului de la usa bisericii, cumperi o dragoste imaginara si o refuzi pe cea foarte reala pe care o poti vedea in ochii celui pe care l-ai hranit cu mina ta. Poate ca ti-e frica sa vezi ca n-ai reusit sa cumperi nimic?

La polul opus celor care chiar au nevoie de dragoste, se afla cei care vor sa se foloseasca de dragostea altora. Se inconjoara de „senzational” si de laudatori, avizi de putere si imaginindu-si ca sint superiori, incercind sa-i manipuleze pe cei care-i iubesc, considerind ca le-au gasit punctul slab.  Politicienii ofera cadouri, spectacole si mita electorala, pentru ca populatia sa-i iubeasca suficient incit sa-i voteze.

Ce ati cistigat cumparind dragostea altora? Ce ati cumparat, de fapt? Este dragoste, sau recunostinta? Poate ca e respect, sau poate, din jena, nu vi se spune adevarul. Sau poate i-ati facut dependenti de voi. Poate si ei incearca sa va cumpere dragostea, oferindu-va ceea ce stiu ca va doriti.

Faceti un test simplu. Ce fel de soc simtiti atunci cind, in mijlocul unui cor de laudatori, apare o voce care va intreaba ceva incomod? Va enervati? Evitati raspunsul? Incercati sa va justificati? Sau ii multumiti pentru ca v-a oferit un alt punct de vedere?

Si mai simplu. Daca v-a injurat cineva, ce va doare?  Mindria ranita, sau faptul ca acea persoana sufera? Va ginditi sa raspundeti cu aceeasi moneda, sa va spalati onoarea, sa il aduceti pe individ la sentimente mai bune? Sau va ginditi cum sa-l ajutati sa vada care este adevarata lui problema si s-o rezolve? Ce simtiti pentru el? Minie, sau compasiune?

Inainte de a vorbi, trebuie sa invatam sa ascultam, ca sa aflam in vorbele celorlalti nevoia lor anume de dragoste si mesajul pe care Dumnezeu ni-l transmite prin ei. Un adevarat dialog nu este o combinatie de monologuri si nici o spovedanie. Este atunci cind fiecare partener din discutie gaseste in spatele vorbelor celuilalt intrebarea nerostita si reuseste s-o puna cu voce tare. Un adevarat dialog este cind vorbesti de unul singur, stiind ca Dumnezeu aude intrebarea pe care n-o pui si iti va raspunde  in felul Lui.

Si poate ca invatind sa ascultam ii vom auzi si pe cei care ne iubesc si ne accepta asa cum sintem. Cei care ne trag de mineca atunci cind gresim, cei care ne ramin alaturi cind n-avem nimic interesant de spus, sau n-avem bani.  Am putea atit de simplu sa ne cumparam un capital nelimitat de dragoste, pur si simplu oferind-o pe a noastra.

Dragostea este libertate. Ea se ofera neconditionat si trebuie s-o accepti cu gratie, asa cum e ea. Nu costa nimic si nu trebuie sa te simti dator sa o recompensezi prin ceva. De fapt, nici nu poti s-o recompensezi prin nimic, in afara, poate, de a returna sentimentul – atit timp cit simti la fel.  Si mai ales, nu are nevoie de cuvinte.

Romania, intre democratie si demagogie I – Istoria se repeta

Cindva am fost intrebata cum m-am simtit trecind de la dictatura la libertate. Va mai amintiti perioada de inceput a anilor ’90? Dupa ce traisem ani de zile – multi dintre noi, practic de la nastere – intr-o societate strict reglementata, am fost cu adevarat liberi. Nu aveam un guvern veritabil, FSN era constituit ad-hoc, mai cu seama pe baza de merite revolutionare si nu pe criterii de coloratura politica, iar Presedintele era oarecum „interimar”.  Nu exista legislatie noua, iar de cea veche ne straduiam sa uitam.

Fiecare cetatean a interpretat libertatea dupa cum a dorit. Unii au inteles ca nu trebuie sa se mai prezinte la programul de lucru  – orasul era plin, la orele cele mai neasteptate, de cetateni facind cumparaturi in timp ce erau pontati la servici cu norma intreaga. Altii au inteles ca este liber comertul  si au inceput sa faca naveta, nu de acasa la serviciu, ci din Romania in Turcia, sau in China, aducind, precum Capra cu trei iezi, sarsanalele cu bunuri de contrabanda. Aflindu-se, in tot acest timp, in concediu medical. Inca suferim consecintele acestui spirit intreprinzator: multi prefera sa dea o spaga mica pentru a se pensiona pe caz de boala, lucrul manual utilitar sau pe post de hobby a devenit exotic, iar daca pantalonii cumparati din bazar se destrama la prima imbracare, macar nu ne pare rau dupa bani.

Elevii si studentii au iesit in strada, sau in curtea liceului, ca sa dea jos directoarea/rectorul/guvernul, muncitorii au reinventat greva – o fosila proletara, de mult uitata in anii de socialism.  Altii au cintat si protestat intr-o promiscuitate hipiota in Piata Universitatii, iar minerii au venit fuguta la chemarea Presedintelui ca sa reinstaureze ordinea, precum spargatorii de greva in timpul Marii Crize.

Pe scurt, am trait intr-un an cit altii intr-o viata si perioadele istorice s-au suprapus exact ca in Intelepciunea lui Iisus Sirah. Pe masura ce lucrurile s-au asezat si Constitutia a fost votata, am reinventat noi oare democratia, sau demagogia?

Libertatea inseamna sa fii, sa gindesti, sa faci si sa spui ceea ce doresti, fara a deranja pe altii din acelasi proces. In esenta, libertatea inseamna sa-ti iubesti aproapele ca pe tine insuti si el pe tine la fel.

Libertatea s-a materializat la noi sub forma democratiei doar pentru scurt timp. Pentru ca democratia inseamna in primul rind dezbatere de idei. Ca sa poti conduce1 o societate intr-o directie, trebuie sa concepi acea directie la nivel de idee si principiu si apoi sa concepi si punerea lor in aplicare.  Iar intr-o democratie de tip reprezentativ, votul cetateanului ar trebui sa se indrepte spre ideile care il reprezinta, si nu spre numele rasunatoare. Si intr-adevar, nu de idei am dus lipsa in ’90. Indiferent de virsta, urmaream adunarile televizate ale Constituantei, la fel cum urmarisem transmisiunile din decembrie ’892. Oricare cetatean cititor de ziar dezbatea – acasa, in autobuz, sau la servici – probleme arzatoare, precum: Republica sau Monarhie? Parlament unicameral sau bicameral? Cit de mare sa fie puterea Presedintelui? Liberal sau socialist? Retrocedare in integrum, sau limitata? Etcaetera, etcaetera, ideile s-au cristalizat si materializat in Constitutia din 19913. Iar multe casatorii s-au format si destramat dupa cum sotii erau monarhisti sau republicani.

Aruncind o scurta privire inapoi, vom vedea ca istoria se repeta. Am avut o trecere dificila de la feudalism la capitalism, concomitenta cu introducerea gradata a votului censitar4 si cu aducerea in tara a Regelui Carol I. Ne scaldam in aceeasi supa atemporala, schimbind-ul in acelasi timp pe Cuza, ales cit de democratic se putea pe atunci, cu un rege, opusul democratiei. Dumnezeu, in marea lui dragoste, a vrut ca acesta sa fie Carol I, care a facut pentru noi ce trebuie sa faca un Rege pentru tara lui – sa-i fie slujbas si nu sef. Da, a fost o lunga „perioada de tranzitie”…

Apoi, asa cum noi citeam ziarul in ’90, tot astfel si Titirca Inima-Rea descilcea secretele sufragiului universal, iar Agamita Dandanache se alegea cu ajutorul scrisoricii – un fleac, pe linga coruptia adusa in instanta de DNA.  Au avut si ei OMV Petrom-ul lor si „si-au vindut tara” intr-un mod la fel de neprofitabil. Avura si stramosii nostri recenti dictatura lor, sub Antonescu, urmata de Revolutia lor singeroasa – Insurectia Armata din 1944. Razboiul lor fuse mai greu si au murit mai multi pe-atunci decit in timul contemporanului Razboi din Golf.

Sa continuam? Ciclul al doilea – spicuiri:  Interimatul si tranzitia au fost asigurate de scurta si penibila convietuire intre Guvernul Petru Groza si Regele Mihai (executivul la conducere, peste capul Sefului Statului, precum si FSN-ul a fost la noi in 1990), Secretarul General al Partidului Gheorghe Gheorghiu Dej (un conducator de aceasta data, insa nedemocratic, sau mai precis semi-democratic) si Presedintele ales Nicolae Ceausescu. Partidul atotputernic a fost inlocuit si el cu Marea Adunare Nationala. Ei bine, da! Iata surpriza serii: Ceausescu a reinstaurat democratia in Romania! Asta cu mult inainte de a deveni dictator la rindul sau.  Democratia din aceasta perioada a fost una socialista, bineinteles. Conducatorul avea viziunea – construirea comunismului, avea si ideile – materialismul-dialectic si mijloacele de a o pune in aplicare. Realizarea insa a fost defectuoasa si pe undeva notiunea insasi de democratie s-a pierdut, definitia democratiei in Dictionarul Juridic din 1985 fiind inlocuita cu o trimitere la „sistemul democratiei socialiste”.

Q. e. d. Istoria se repeta. Ne aflam in ciclul al treilea. Si pentru ca nu putem sa nu remarcam ca aceste perioade sint din ce in ce mai scurte, se pare ca ne apropiem de finalul sau.

Situatia este similara in majoritatea tarilor ortodoxe sau strins legate de Biblie si Crestinism. Daca URSS cu statul lider Rusia nu sint de ajuns, privind in jur vom vedea ca un ciclu asemanator au parcurs nu doar tarile ortodoxe din blocul fost-comunist 5 ci si tarile islamice precum Egiptul (unde insa coexista si o puternica Biserica Copta), Palestina (zona in care Israelul, fraudulos reinviat in patria Mormintului Sfint, joaca din nou rolul Fariseilor), Siria si Irakul.6

Istoria se repeta pentru ca am facut greseli si trebuie sa le identificam si sa le corectam. Ca si in calculul traiectoriei unei rachete. Perioadele istorice din ce in ce mai scurte sint semnul reducerii numarului de corectii necesare.

Ce s-a intimplat? Sint crestinii si islamicii in esenta lor ne-democratici? Intervine Satana pe ultima suta de metri si ne face sa ne abatem din drum, stiind bine ca, daca ajungem la destinatie, el este sortit uitarii? Nu este democratia calea cea dreapta? Sau pur si simplu notiunea insasi nu a fost inca definita sau aplicata corect?

Societatea crestina traditionala se bazeaza pe cunoasterea si aplicarea Cartii Sfinte, aceasta implicind atit libertatea in intelesul precizat mai sus, cit si auto-cenzura si nadejdea in Dumnezeu. Fiecare membru al unei societati crestine traditionale traieste o viata sfinta si urmeaza porunca Domnului, prin propria sa alegere, consecinta a liberului arbitru. Astfel, el se supune doar unui conducator de drept divin, asa cum evreii s-au supus lui Moise si apoi lui Iisus Navi, David, etc.  Totul este reglementat prin Biblie, iar Biblia o respectam, nu de frica sau prin constringere, ci pentru ca avem credinta ca este Cuvintul lui Dumnezeu si ne spune Adevarul. Institutii precum DNA, politie, ANAF, SPP si SRI nu-si au rostul.

Intre poporul ales si Dumnezeu s-a incheiat un legamint – in termeni moderni, un contract permanent si fara clauza de reziliere, prevazind drepturi si obligatii bilaterale. De pilda, capitolul 25 din Leviticul ne explica detaliat cum pamintul nu se afla niciodata in proprietatea omului. Dumnezeu il detine si i-l da omului in concesiune. Toate tranzactiile imobiliare au valabilitate limitata, o data la 50 de ani resetindu-se sistemul si pamintul/casa revenind la fostul proprietar. Sintem chiar invatati cum sa calculam „valoarea justa”, aplicind un precursor al „amortizarii activelor imobilizate”. De asemenea, sint prevazuti ani de odihna a pamintului.

Pe scurt, daca noi respectam Legamintul, obligatiile noastre contractuale, Domnul nu va fi nevoit sa-si ia singur ce i se cuvine 7 . In marea sa mila, Dumnezeu ne da ce ne-a promis, chiar daca noi nu reusim mereu sa ne tinem de cuvint la timp.

Daca am demolat dintr-un condei ideea insasi de proprietate privata („cel ce isi va pierde sufletul sau pentru mine…„), o vom desfiinta oare la fel de usor si pe cea de democratie?  Vom vedea intr-un articol viitor.


  1. Sa conduci, nu sa guvernezi. Conducerea inseamna o viziune spre care liderii ii indreapta pe cei care ii urmeaza. Guvernarea este doar executarea unor comenzi, de aceea, din momentul in care s-a oferit Executivului puterea de a emite acte normative cu valoare legislativa, tara a pierdut directia si pluteste in deriva pina azi – sau poate azi mai rau decit oricind. 
  2. Da, si pe atunci ii vedeam pe alesii nostri la TV, dar mai mult in exercitiul functiunii si mai putin in conferinte de presa. 
  3. Interesant cum ambivalenta perioadei se regaseste in abivalenta anului: 2×1 si 2×9 (6 rasturnat). 9 este la rindul sau un numar misterios. Ah! Nu va speriati! Nu ati nimerit din greseala la Horoscopul zilei. Nu este numerologie. In Biblie numerele sint esentiale si nu degeaba Kabbala s-a dezvoltat in jurul lor. Numarul „de om” care contine sesari stiti cu totii al cui este, in timp ce 1, pe cale de consecinta logica, il reprezinta pe Unul. 
  4. Daca faceti abstractie de partea introductiva, in mod evident manipulativa, articolul domnului Stefan Teris este foarte util. Istoricul inceputurilor votului in Romania se dovedeste a fi palpitant si destul de picant. 
  5. Nu vi se pare graitor ca blocul comunist a cuprins in principal tari ortodoxe si islamice, iar tarile membre CAER de alte orientari – Ungaria, Germania, Polonia si Cehoslovacia – nu au fost niciodata complet absorbite, colectivizate si deprivatizate, organizind in acelasi timp o rezistenta anti-comunista consistenta? Mentinerea lor in comunitate a necesitat uzul de forta, mergind pina la interventia armata. 
  6. Nu sint oare musulmanii, prin Arhanghelul Gavril, verii nostri? Si la ei, Mohamed a uzurpat Coranul, asa cum Papa a uzurpat Evanghelia. 
  7. Precum ANAF-ul realizeaza si executarile silite 😀 Dumnezeu este totodata parte contractanta si arbitru in persoana divina a Fiului, deoarece el realizeaza Justitia absoluta, neavind nimic de pierdut sau de cistigat. Pentru cei care au indoieli ca Dumnezeu isi ia oricum dreptul sau, un calendar al razboaielor si epidemiilor, cind pamintul ramine nelucrat – dar si al schimbarilor de granite – ar putea fi un ghid interesant. 

Filozofia filmelor de actiune III – Demolition Man

Neintentionat, dar fara indoiala nu intimplator, am aminat Demolition Man pina dupa alegerile prezidentiale.

Din nou despre tradare, acest film ne ofera o multime de teme de gindire. De altfel, acesta este apanajul genului numit azi Science Fiction, care amesteca stiinta viitorului cu elemente esentiale din epoca utopiilor, societati imaginare considerate ideale de catre creatorii lor.

„Tradare! Tradare! De trei ori tradare!” telegrafiaza Farfuridi indignat. Doar ca in „O scrisoare pierduta”, ca si in realitate, tradarea vine intotdeauna de acolo de unde nu te-astepti.

In The Sentinel, de la serviciile secrete. In The Contract, de la un om din echipa. In Demolition Man insa, ea urca la cel mai inalt nivel. Oare n-am fost si noi tradati in turul intii al alegerilor prezidentiale? Stiu, va veti gindi la organizarea intentionat proasta, care a privat milioane de cetateni de dreptul lor la vot. Dar tradarea a venit nu doar de la cel mai inalt nivel, ci mai ales de unde nu ne asteptam, adica de la candidatii cu sanse mici de succes. Sa-i luam pe rind. Funar il tradeaza pe Vadim. Vadim il tradeaza pe Funar, aliindu-se cu Ponta pentru turul II. Melescanu il tradeaza pe Presedintele legitim pentru cioara de pe gard, adica un posibil presedinte viitor. Diaconescu isi tradeaza electoratul in turul doi, schimbind discursul in favoarea lui Ponta, iar Ponta tradeaza intreaga tara, organizind alegerile in asa fel incit sa nu se poata vota si producind documente oficiale false. Tariceanu si Macovei, desprinsi din partidele care au format in mod legitim ACL, au fracturat electoratul candidatului Aliantei, la fel ca si Udrea, desi miscarea ei a fost mai inteligenta, producind ruptura cu PDL mult inainte de alegeri. Adunati procentele fiecaruia din cei trei cu procentul romanilor din diaspora lasati pe dinafara de guvern, puneti totalul linga rezultatul lui Klaus Iohannis si veti obtine o majoritate zdrobitoare de peste 50% in favoarea lui Iohannis. O majoritate pierduta prin tradarea personalitatilor marcante ale partidelor cu traditie liberala.

Daca lumea materiala o reflecta pe cea transcendenta, gasim tradarea in Biblie? Desigur. Dar nu acolo unde ne asteptam. Poate cel mai notoriu caz de tradare este cel al lui Iuda. Si acum numim „iuda” pe tradatori. Dar unde este tradarea lui Iuda? In faptul ca l-a vindut pe Hristos? Dar oare l-a vindut pe El? Daca era asa, traditia nu-l mai onora ca Iuda, fratele Domnului.  Sa fim seriosi! Hristos anunta o misiune in mod fatis. „Acela este, caruia Eu intingind piinea voi da. Si intingind piinea o a dat lui Iuda al lui Simon Iscarioteanul.” ” Ca unii socoteau, de vreme ce punga avea Iuda, ca ii zice Iisus lui: Cumpara cele ce ne trebuiesc la praznic, sau saracilor sa dea ceva.” (Ioan, 16:26,29) Iata si sursa celor 30 de arginti – nu vinzarea. Iuda l-a iubit atit de mult pe Hristos, incit l-a urmat orbeste, iar daca misiunea lui a fost sa-l dea in mina Fariseilor, a facut-o fara sa cricneasca. Dar unde este atunci tradarea? Acolo unde nu ne asteptam: in faptul ca si-a luat singur viata. Iuda s-a simtit vinovat, adica s-a indoit, nu de el insusi, ci de Hristos.

Un alt episod bine cunoscut este din Vechiul Testament, momentul in care Noe adoarme si este gasit dezbracat de fiul sau Ham. „Ham, parintele lui Canaan, a vazut goliciunea tatalui sau si a iesit sa-i vesteasca si pe cei doi frati ai sai, afara. Sem si Iafet au luat haina, au pus-o pe spatele amindurora, au intrat cu spatele si au acoperit goliciunea tatalui lor. Cum priveau cu fata in spate n-au vazut goliciunea tatalui lor„(Geneza 9:21-27) Hm, cine tradeaza aici? Am putea crede ca Ham. Dar adevarata tradare este a celorlalti frati, care s-au rusinat. Ce este rusinea alta decit urmarea pacatului originar? Nu este acoperirea goliciunii primul semn al pacatului, dupa ce Adam si Eva au muscat din mar? Deci iata ca mostenitorul lui Ham, Canaan, a fost blestemat sa fie sluga celorlalti frati, care primesc in schimb avere. Am spune ca a fost un blestem, dar este oare? Averea e trecatoare si e plata nelegiuirilor, pe cind lui Canaan i se da sa fie sluga. Iisus spune: ” Iar intru voi nu va fi asa; ci care intru voi va vrea sa fie mai mare, sa fie voua sluga. Si care intru voi va vrea sa fie intiiu, sa fie voua sluga. Precum si Fiul Omului, nu a venit sa-i slujeasca lui, ci sa slujeasca; si să-si dea sufletul sau, rascumparare pentru multi. Cel care vrea sa fie mai mare dintre voi, trebuie sa fie sluga tuturor„. (Matei 20:26-28)  Mai este oare de mirare ca numele lui Canaan este si numele tinutului promis iudeilor, iar numele lui Sem si Iafet sint aproape uitate astazi? Iata in Canaan promisiunea venirii lui Hristos si a Imparatiei, cea dinlauntrul nostru (Luca 17:21)1.

Revenind la filmul nostru de actiune, regasim in actiunile premierului Ponta miscarile Dr. Raymond Cocteau. Ce altceva vedem in jurul nostru decit o societate strict reglementata, in care liderul detine puterea de a incalca regulile? O societate in care organizatorii creeaza regulile jocului in asa fel incit jocul sa poata fi falsificat? O astfel de societate creeaza monstri si nebuni.

Putem schimba aceasta societate prin vot? Nu! Deoarece sistemul este creat in asa fel incit nu poate fi demolat urmind regulile jocului. Daca nu se pot falsifica sau cumpara voturile, se pot falsifica procesele verbale de numarare. Desi pare mai greu, este mai usor. In loc sa producem, intr-un fel sau altul, un numar enorm de buletine de vot favorabile, trebuie doar sa gasim pirghiile necesare pentru a corupe citiva presedinti de sectii de votare. Pentru a schimba ceva, avem nevoie de o actiune din afara jocului care sa desfiinteze nu regulile, ci sistemul insusi. The Hunger Games: Mockingjay este un exemplu la indemina tuturor pentru a intelege la ce ma refer.

John Spartan vine din trecut – pe scurt, aduce cu el o libertate a gindirii si a cuvintului, de mult apuse, putina nebunie insufletita de cele mai bune intentii si mai ales onestitate. O onestitate asupra careia nu exista puncte de presiune. Oamenii sint manipulati prin frica, ori cineva care nu are nimic de pierdut, pentru ca deja a pierdut totul, nu poate fi manipulat. Orice s-ar intimpla, el nu are decit de cistigat – o noua reputatie, o noua familie, un nou mod de viata, iertarea pacatelor. Asa ca el incepe prin a demola cladiri, apoi idei preconcepute implementate prin spalarea creierelor si termina prin a demola o societate corupta.

Un nou Elogiu al nebuniei? Daca a fi nebun inseamna a fi diferit, intr-o societate incorsetata de reguli, de la politete pina la fiscalitate, a fi nebun inseamna totodata a fi liber, a-ti pierde sufletul pentru a-l regasi prin Hristos, a face si a spune Cuvintul dincolo de constringerile societatii, a abandona totul pentru o idee. Doi nebuni intilnim in Demolition Man: unul care demoleaza societatea, al doilea care o va reconstrui la urmatorul nivel. Ca si in Biblie, unul este semanatorul si altul seceratorul. In marile religii ale lumii, un zeu este creatorul iar altul este distrugatorul – atunci cind ei nu se contopesc in aceeasi persoana, precum Shiva.

Avem noi in preajma un John Spartan? Ce altceva sint romanii din diaspora? Ei au parasit tara, lasind in urma tot ce au avut – familie, slujbe, apartenenta nationala – si plecind in cautarea libertatii. In orice forma ar reveni, n-ar avea decit de cistigat, pentru ca nici in strainatate n-au nimic. Ortodocsi rataciti in mijlocul populatiilor majoritar catolice sau protestante, fara case, fara pamint, umiliti si considerati delicventi de drept comun,  muncind pe salarii de mizerie  si ducind dorul celor lasati acasa muritori de foame – ce mai au acesti oameni de pierdut? Ce mai avem noi, cei din tara, de pierdut, alta decit demnitatea noastra umana, pe care nu ne-o poate lua nimeni, daca nu renuntam noi insine la ea?

Dar cind demolezi ceva, trebuie sa fii pregatit  sa reconstruiesti. Exista deja un nou lider, unul atit de umil, incit nici macar nu constientizeaza ca este lider. Dar poate el singur sa ridice o noua ordine din ruinele celei vechi, urmat doar de un grup minat de foame, al carui scop este practic implinit prin recapatarea accesului la lumea supraterana? In urma lui John Spartan ar putea veni anarhia, daca nu ar interveni Asociatul Bob. Cine este el? Cel care stie tot, insa nu iese in fata, onest insa amoral. Putem avea incredere in Bob? Da! Acest gen de oameni va trai intotdeauna in umbra puterii si nu va face niciodata nimic impotriva ei. Va urma schimbarea si ii va fi devotat, insa n-o va infaptui el insusi niciodata. Neavind idei proprii, este executantul ideal. O lista scurta de oameni eternizati in pozitii cheie ne poate sugera adevaratul nume al Asociatului Bob.

Ce inseamna insa pentru noi schimbarea? Trebuie sa stergem din minte ordinea care ne este familiara. Sistemul politic al democratiei a functionat, poate, in Atena antica, insa in prezent el este complet falsificat. Sistemul economic al capitalismului este depasit de realitatea globalizarii. Iar sistemul materialist-dialectic conceput de Marx si Engels a fost discreditat de calea aleasa de socialism pentru implementarea comunismului. Problema fundamentala este ca privim totul din prisma economiei politice, uitind ca, in esenta, actiunile noastre sint fapte de credinta. Intoarcem partea materiala pe toate fetele, uitind ca Dumnezeu ne-a promis ca nu pentru burta trebuie sa ne facem griji, ci pentru sufletul nostru.

A fi in trup si sluga a acestuia, iata blestemul lui Canaan, blestemul pus de pacatul originar asupra sufletelor noastre, de care vom fi spalati la A Doua Venire. Asistam la o crestere fara precedent a populatiei mondiale, chiar in tari in care numarul nasterilor a fost reglementat, precum China. Traim in prezent invierea mortilor in trup si vedem cu ochii nostri plata (nu rasplata, ci plata in bani) promisa nelegiuitilor in Vechiul Testament – o ultima sansa de a avea avere si a o abandona pentru a-l urma pe Hristos. Ce ne lipseste pentru mintuire? Sa fim ortodocsi, intelegind pe deplin ce inseamna asta. Pentru ca nu se limiteaza la pomeni si mersul la biserica si nici la fapte bune. Sa fim ortodocsi inseamna sa fim mai intii inauntrul nostru dupa asemanarea lui Dumnezeu 2 si fiind astfel, sa nu ne fie frica sau rusine sa actionam si sa vorbim asa cum sintem. E nevoie de curaj. Sa fii diferit inseamna sa fii izolat, insa cum altfel au fost sfintii sihastri? Dar de ce sa fii izolat? Daca toata lumea ar decide deodata sa FIE OM, dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, sa urmeze invataturile lui Hristos si poruncile in sufletul sau, nu doar din gura, cine s-ar mai simti izolat?

Iar daca am fi cu totii buni crestini, cine ar mai dori raul? Am gindi cu mintea noastra si nu am mai avea nevoie sa ne spuna altii ce sa credem si sa facem. Am fi cu totii cinstiti, nu de frica, ci pentru ca in interiorul nostru sintem cinstiti, am fi cu totii buni, dinauntru in afara,  si asa mai departe.  Si nu, nu ar mai fi nevoie de politica si de alegeri, pentru ca am obtine lucrul pentru care crestinii lucreaza de secole: mintuirea sufletului. Amin!


  1. Desi interpretarea acestui verset a fost data de diversi sfinti, ma tem ca ea a fost in afara contextului. Exprimarea a fost folosita special pentru ca fariseii sa nu inteleaga. Daca echivalam cei 3 fii ai lui Noe + Canaan cu cele 4 trupuri, si adaugam si saracia cu duhul, insemnind a ne abandona sufletul nostru pentru a face loc lui Hristos Dumnezeu, iata ca Imparatia Cerului dinlauntrul nostru este practic al 5-lea trup, cel divin, cel prin care Dumnezeu este in noi si prin noi lucreaza si vorbeste, de aceea, asa cum se incheie Apocalipsa, nu mai este nevoie de biserici. Aceasta inseamna a fi ortodocsi – sa ne abandonam Lui, pentru a-i face loc in inima noastra. 
  2.   „Fiti milostivi, precum si Tatal vostru e milostiv” (Luca 6:28-38 pentru intregul discurs) – „precum si noi iertam gresitilor nostri” (Luca 11, Matei 6). Citi dintre noi punem in fapta cu adevarat cuvintele din Tatal Nostru? Sau le tratam doar ca pe o poezie, in loc sa credem in Cuvint? Daca luam de buna partea cu „piinea noastra”, de ce nu putem sa luam de bun si restul? De ce nu ne asumam lupta cu cel viclean, stiind ca i-am cerut Lui sa ne izbaveasca, iar el ne va da ceea ce cerem? 

Filozofia filmelor de actiune II – The Contract

Tocmai in afara firului actiunii se ridica principalul semn de intrebare al filmului. Asasinul platit, interpretat magistral de Morgan Freeman, elimina pe cei care „stau in calea progresului”. Cei care incearca sa opreasca indeplinirea contractului, o fac pentru a lasa lucrurile sa-si urmeze cursul firesc, pentru a salva o viata, sau doar pentru a elimina un asasin deconspirat, urmind a-l inlocui cu altul? Cine stabileste tintele? Si mai important, cine stabileste pe ce cale trebuie s-o ia progresul? Inchizitia a avut cindva un rol asemanator, lucrind la vedere. Exista azi institutii ascunse care isi asuma acelasi rol? Sau directia progresului urmeaza interesele economice? E nevoie de ceva bani ca sa indepartezi „obstacolele” din calea „progresului” si de mai multi ca sa musamalizezi actiunea.

Este progresul oficial adevarat, sau doar un efort de a tine adevaratul progres in loc? Oare nu cumva, devenind adoratori ai stiintei, devenim sclavii banilor care pun aceasta stiinta in miscare? Mai reuseste oare individul sa se elibereze din tirania obiectelor, pentru a-si folosi capacitatile puse inauntrul sau la creatie? Sintem oare saminta semanata in pamint fertil, sau cea semanata intre spini? (Luca 8:7, 14)

Pentru asasinul platit, este doar o slujba, fara prea multe intrebari morale. „Daca nu o fac eu, se va gasi altcineva s-o faca, iar mie imi prind bine banii si aventura”, este mesajul sau. El nu este mai putin uman, cind salveaza viata copilului. Oare nu la fel facem si noi, cind mergem la interviurile de angajare? V-ati pus vreodata problema sa va evaluati si voi angajatorii, asa cum ei va evalueaza pe voi? Este slujba voastra in concordanta cu umanitatea, credinta si valorile voastre? Ati putea renunta la ea, daca vedeti ca vine in contradictie cu voi insiva? Ce-ar fi daca toti am face la fel si nu s-ar mai gasi cine sa faca treburile murdare?

Sa schimbam locurile acum si sa privim dintr-o alta perspectiva.  Daca tradarea este solutia celui slab sau a lasului pentru a invinge necinstit pe cel puternic si indreptatit, atunci Carden devine personajul pozitiv. Daca stiinta este ceea ce Dumnezeu ne permite sa stim despre lume la nivelul la care ne aflam, iar progresul inseamna sa meritam mai mult, atunci nu este Carden un mesager al lui Dumnezeu, materializat din neant, un fel de arhanghel luptator care elimina agentii intunericului?  El il salveaza pe inocent si ii elimina pe vinovati. Nu este aceasta datoria fiecaruia dintre crestini, ca parte a Bisericii luptatoare, sa alunge intunericul din inima sa, lasind loc luminii? Sintem conditionati sa citim totul in cheie materiala, dar daca am citi in cheie transcendenta, ar mai fi slujba lui Carden imorala?

Filozofia filmelor de actiune I – The Sentinel

 Motto: Daca Domnul nu pazeste cetatea,

In zadar va fi vegheat cel care o pazeste 

(Psalmul 126:1)

The Sentinel, The Contract, Demolition Man – trei filme cu distributii de exceptie.

Trasatura evident comuna celor 3 filme este tradarea. Un subiect fierbinte de la sarpe pina in prezent si de obicei gresit judecat. Dar pe linga tradare, fiecare din filme ridica intrebari sciologice la fel de fierbinti.

In The Sentinel, o imagine este izbitoare. O masina iese dintr-o parcare inchisa cu bariera si stilpi retractabili. Ding! Ce rost au amindoua? Ok, stilpii sint acolo ca sa protejeze bariera impotriva intrarilor in forta. Dar ce rost mai are atunci bariera? Simbolic! Esenta ideii insisi de paza personala este simbolica. Cel pazit nu are nevoie de aceasta decit daca presupune ca exista cel putin o persoana cu suficiente motive pentru a-i face rau. Nu paranoia este cea care a dus la crearea serviciilor secrete si institutiei bodyguardului, ci remuscarile. Sentimentul de vinovatie. Simtim atit de bine acest sentiment in The Contract, cind ideea insisi de atentat are un raspuns imediat (si gresit): presedintele este cel vizat de asasini. Cine ar vrea sa-l omoare? Eh, tacerea aici este foarte expresiva. 😀

Revenind la imaginea din The Sentinel, in jurul ei am putea face sa se invirta tot filmul. Persoana care nu se increde in intreaga lume este nevoita sa se increada in paznici. Sint ei de incredere in absolut, sau doar un simbol al sigurantei? Este tradarea o slabiciune, cind omul alege intre strainul pazit, oricit ar fi el de important, si propria familie, adica oamenii pe care ii iubeste? A alege intre dragoste si bani… hm, voi ce ati alege? Tehnic vorbind, agentul secret era tradator, dar era el oare cu adevarat, cita vreme in ultimele clipe ale vietii s-a marturisit, ba mai mult, si-a indreptat pacatul? Mergem pe lumea cealalta in starea in care ne gasim in clipa mortii…

Cine este loial pina la Final? Cei care iubesc. Indragostitul si prietenul – nu este si prietenia o forma a iubirii?

Ce solutii au gasit oamenii pina acum? Lipsa completa a pazei este accesibila doar celor cu sufletul curat, deci guvernele si, dupa exemplul lor, oamenii importanti, au gasit un paleativ pentru a se simti in siguranta cu remuscarile lor: servicii de paza, intarite de servicii de securitate si de servicii de securitate secrete, etc. Straturi peste straturi de paznici, vulnerabilitatea celor paziti crescind o data cu numarul straturilor si cu adincimea motivelor pentru care e nevoie de paza. Ultimul racnet al modei in materie – computere, drone, etc – este un mod de a se minti pe ei insisi – pentru ca tot ce are o minte electronica necesita un om care sa introduca programul 😉

Priviti acum stirile cu alti ochi si veti observa ca, aparent surprinzator, cei care se pazesc mai putin cad cel mai rar victima atentatelor. Au facut ei mai putin rau? Sau doar sint mai iubiti? Sau poate… exista mai putine motive sa fie uriti? Incercati sa faceti exercitiul acesta privind la televizor si veti obtine o noua perspectiva asupra persoanelor publice.

De fapt, in Exodul, evreii isi insemneaza usile cu singe de miel si Ingerul Mortii trece pe linga casele lor, lasindu-le fiii in viata.  S-au temut evreii? Poate ca da. Au facut ce li s-a cerut? Cu siguranta. Au avut incredere 100% in Dumnezeu = credinta. Si Dumnezeu nu i-a inselat – niciodata. Dumnezeu este cel mai bun paznic al crestinului, pentru ca El ne iubeste ABSOLUT.  Incercati sa va numarati lacatele de pe usa si veti afla ceva nou si despre voi insiva.

Fascinatia strainului versus iubirea pentru aproapele

Totul a inceput de la doamnele din portrete.

Sa le numim, in ordine, cu atributul care li se potriveste: Burgheza, Vestala, Visatoarea, Indragostita.  Ele formeaza un grup de tipuri umane opuse urmatoarelor trei portrete: Femeia fatala, Ducesa si Curtezana.

Hmm. Se pare ca preferintele goblenistelor se indreapta spre tipologia ultimelor 3 tablouri, „simbolul epocii in care goblenul ca arta era apreciat la adevarata valoare” si deosebit de frumoase, in timp ce primele 4 au fost considerate „uritele” si respinse fara a sta prea mult pe ginduri. Daca alegerile noastre ne reprezinta, de ce noi, ca subiecti ai societati moderne, ne alegem modele atit de bizare?

Nu-i usor sa faci parte din ultimele trei categorii, mai ales in zilele noastre. De aceea putem sa le asimilam foarte usor unei aspiratii, invaluite in aerul de mister al unui necunoscut niciodata accesibil si de aceea cu atit mai dorit.

Fascinatia exercitata de arhetipul Strainului nu este ceva nou. De la cei trei oameni care l-au vizitat pe Avraam (Geneza 18) pina in prezent, Strainul are o autoritate incontestabila asupra noastra. Imaginea lui se suprapune cu autoritatea suprema a unui Dumnezeu personal, insa imposibil de intilnit in adevarata lui infatisare. Aceeasi atractie pentru indepartat si necunoscut a devenit pentru o intreaga epoca „fascinatia Orientului”, covoarele persane, matasurile, portelanurile si pechinezii fiind nelipsite din saloanele de lux.

Dar iata ca a venit Hristos si a reamintit celor care deja stiau (pentru ca legiuitorul ce a intrebat in Luca 10:27 si-a raspuns singur, Iisus doar i-a confirmat ceea ce deja stia orice credincios al Vechiului Testament) ca trebuie sa ne iubim si aproapele. Un lucru mult mai greu de facut.

Mai in gluma, mai in serios, in cursurile de vinzari se spune ca nu se poate sa-ti fie frica de cineva dupa ce ti l-ai imaginat stind pe WC – de fapt, acea persoana nu ne mai impune respect. Strainul se transforma in aproapele nostru. Dar ce sa mai spunem despre cei pe care cu adevarat ii vedem asa?1 Tot astfel, nu ne place sa privim imagini ce ne reprezinta, portrete ale sufletului nostru si cotloanelor sale cele mai ascunse. Ne simtim dezbracati in fata aproapelui si vulnerabili daca tinem in preajma noastra reprezentari „slabe” si „banale”. Vrem sa fim Strainul, si refuzam sa fim „aproapele”.

De ce este atit de greu sa ne iubim si respectam apropiatii, cind ei sint cei care ne suporta cu bune si rele si ne cunosc cel mai bine?   De ce, de multe ori, cind sint plecati de acasa, ii dorim si-i iubim, asimilindu-i Strainului, iar cind vin linga noi, incepem sa ne plictisim de ei pentru ca-si sufla prea des nasul, sau au o gaura in ciorap?  Consideram cumva ca putem avea incredere in ei si nu ne mai prefacem ca in fata strainilor?  Care este atunci adevarata noastra fata? Putem sa fim tot timpul asa cum ne prefacem a fi jumatate din timp?   Sau dimpotriva, vazindu-le slabiciunile si crezindu-ne superiori lor, incepem sa-i dispretuim?

Dar daca ne continuam exercitiul de iubire, si ne iubim putin si pe noi insine? Ca sa ne acordam blindete cind ne judecam si sa ne acceptam complexitatea, fara a considera o slabiciune faptul ca avem trairi diverse si profunde. Ce-ar fi sa ne purtam frumos cu noi insine si sa ne „curatam” pe dinauntru inainte de a ne infatisa oamenilor? Doar noi insine, fara vreo masca. Oare cind ne vom intelege cu adevarat, vom avea intelegere si fata de cei din familie, cei pe care ii vedem in fiecare zi?

Daca putem imbratisa toate portretele din galerie si multe altele, in public, sintem pe drumul cel bun.


  1. Tot astfel cum Avraam, stind „linga dinsii sub copac”(Geneza, 18:8) si vorbind despre lucruri intime, a devenit aproapele lui Dumnezeu, si Iisus, la Cina cea de taina, mincind din acelasi blid cu apostolii, a incetat sa-i mai numeasca ucenici si i-a numit prieteni.