Geneza

Religie versus secta

Am mentionat in citeva rinduri termenul „secta”. Cu siguranta membrii diverselor secte, crestine sau nu, considera ca fac parte dintr-o Biserica sau ramura a unei religii, sau chiar ca aparitia lor desfiinteaza si reintemeiaza religia din care s-au desprins – sau poate ca unii realizeaza ca sint sectanti, insa nu doresc sa admita evidenta sau nu mai au puterea si curajul sa dea inapoi.

De ce secta are conotatii atit de negative, incit nimeni nu vrea sa admita ca face parte din una dintre ele? Ca sa intelegem, trebuie sa vedem mai intii ce inseamna in limba romana cei doi termeni situati pe pozitii opuse: religie si secta.

„RELIGIE, religii, s. f. 1. Sistem de credinte (dogme) si de practici (rituri) privind sentimentul divinitatii si care ii uneste, in aceeasi comunitate spirituala si morala, pe toti cei care adera la acest sistem; totalitatea institutiilor si organizatiilor corespunzatoare; confesiune, credinta.”(DEX ’98 – 1998)1

„Sistem”, iata cuvintul cheie. Diversii indivizi care isi imagineaza ca, alegind de ici si de colo cite o idee care le convine mai mult, isi creeaza propria religie, se pot trezi la realitate.

„SECTA s.f. Grup de persoane formind o comunitate religioasa care s-a separat de biserica oficiala; (p. ext.) grup de adepti ai unei doctrine.”  – aceasta este definitia cea mai frecventa. Sa adaugam termenul secund din Saineanu (1929)”2. cei ce impartasesc o opiniune privita ca eretica sau eronata” Termenul supara atit de tare la ureche, incit s-a reusit chiar si eliminarea acestui inteles din dictionare.

Cu toate acestea, cele doua definitii nu se potrivesc. Pentru ca secta este asociata „bisericii”, ori acest termen este unul crestin, pe cind diverse secte s-au desprins din toate marile religii.

Pentru a le pune cap la cap, sa pornim de la definirea religiei ca sistem – un ansamblu dogma-ritual, de aici derivind si institutiile/persoanele care executa ritualurile si transmit dogma. Dogma insa „in acceptiunea actuala crestina reprezinta adevarul religios stabilit de Biserica pe temeiul revelatiunii divine, exprimind „regula fidei” sau „quae creditur”, continutul obiectiv, normativ si unitar al marturisirii de credinta.” (Dictionarul Enciclopedic 1993-2009)2 Hopa! Dogma este ea insasi un produs derivat. Putem prin urmare reformula definitia religiei, ca sistem alcatuit din Adevar revelat si Ritual revelat.

Credintele aborigenilor si bosimanilor, etc sint validate astfel ca religii. Desi Adevarul lor consta intr-o mitologie transmisa pe cale orala, el nu este mai putin revelat, iar ritualurile lor nu sint mai putin derivate din acest adevar.

In acelasi timp, devine evident de ce Traditia crestina nu poate fi separata de Biblie, sau tratata ca un apendice inferior. Intrucit divinitatea detine Adevarul absolut si cunoasterea absoluta, rezulta ca ansamblul Adevar-Ritual revelat este complet si constituie un tot unitar si indisolubil. Orice adaugire sau eliminare dezechilibreaza si denatureaza sistemul.

Putem astfel deriva secta ca fiind o grupare, desprinsa din cadrul unei religii, care aduce modificari de natura sa dezechiibreze sistemul revelat. Fie ca se adauga sau se elimina din Adevar, fie ca se adauga sau se elimina din Ritual.

Daca religia primeste Adevarul revelat intr-o forma completa, specifica, sectele se folosesc de cartile/textele sacre, de panteonul si ritualurile religiei din care s-au desprins.

Intrucit Adevarul isi este suficient siesi, iar scopul revelatiei este punerea Adevarului la dispozitia celor care il cauta, religiile nu practica (si nu contin in doctrina indicatii privind) prozelitismul religios, in contradictie cu intensa activitate de misionariat a majoritatii sectelor.3

Intrucit religia cunoaste Adevarul in ansamblul sau, iar acesta are un caracter complet si unitar, si religia are un caracter unitar. De aceea, abaterea de la Adevarul care i s-a revelat va fi perceputa si sanctionata ca atare. Religiile nu admit ramificatii. Prin opozitie, sectele tind sa admita multiplicitatea ramificatiilor constituite din alte secte. Contestind legitimitatea unei secte oarecare, propria secta si-ar pierde legitimitatea4. Identificam aici un paradox – sectele admit multiplicitatea interpretarilor, ca si culte distincte, insa refuza membrilor proprii orice interpretare diferita de cea admisa oficial in cadrul sectei respective.

Trebuie totodata sa facem diferenta intre secta si erezie. Erezia, ca opinie eronata si/sau periculoasa(pentru suflet), nu atrage automat dupa sine adepti, constituindu-se intr-o grupare organizata, precum secta.

Daca decizia intemeierii unei religii este luata de insasi divinitatea care reveleaza Adevarul, decizia intemeierii unei secte este luata de oameni, din diverse motive. Le vom regasi pe acestea in Epistola lui Iuda, fratele lui Iacov. Fiind prea lunga pentru a o prelua aici, spicuiesc doar versetele strict legate de subiect.

nevoie am avut a va scrie voua, rugindu-va sa stati vitejeste pentru credinta ceea ce odata s-a dat sfintilor. Caci au intrat oarecare oameni (care de demult mai inainte au fost scrisi spre aceasta osinda), necredinciosi: Care schimba darul Dumnezeului nostru intru inversunare, si pre cel unul Stapinul Dumnezeu si Domnul nostru Iisus Hristos tagaduiesc.” (Iuda 1:3-4)

Iar acestia cite nu stiu, hulesc; si cite dupre fire ca niste dobitoace necuvintatoare stiu, intru acelea se strica. Vai lor, ca in calea lui Cain au umblat, si intru inselaciunea lui Valaam 5 prin mita s-au varsat, si intru impotrivirea in cuvinte a lui Core au pierit.” (Iuda 1:10-11)

Ceea ce este explicat in cuvinte, este explicat si prin puterea exemplului.

  1.  „intru inselaciunea lui Valaam prin mita s-au varsat Din Numeri 22-24 aflam ca Valaam a fost platit  de catre Balac, regele moabitilor, pentru ca,  prin ritualuri vrajitoresti, sa blesteme poporul lui Israel. Dar Valaam il cunostea pe Dumnezeu, pentru ca dintru inceput le spune „Ramineti aici peste noapte si va voi da raspuns cum îmi va spune Domnul„. Aici,  desi fapta n-a fost savirsita, este condamnata intentia de a-si trada religia contra banilor.
  2. intru impotrivirea in cuvinte a lui Core au pierit” In Numeri 16, Core aduna pe linga el un grup de adepti, care ii contesta pe Moise si pe Aaron. Ei de asemenea au cadelnite si „foc strain”, desi sint leviti, deci preoti. Motivul este dorinta de putere.
  3. „in calea lui Cain au umblat ” In Geneza 4, Cain il ucide pe fratele sau Abel, deoarece jertfa sa n-a fost placuta lui Dumnezeu, iar a lui Abel a fost placuta. Este vorba de invidie (si mindrie, pina la urma).

Merita sa aruncam o privire mai atenta asupra lui Cain si Abel, fii lui Adam si ai Evei (Geneza 4:1-24). Asistam la una din primele urmari ale pacatului originar.

Cain a adus jertfa lui Dumnezeu din roadele pamintului, iar Abel a adus si el jertfa din intii-nascuti din turmele sale si din partile lor grase. Dumnezeu a privit la Abel si la darurile sale; pe Cain insa nu l-a luat in seama, nici jertfele sale. Atunci Cain  s-a intristat foarte tare si s-a posomorit la chip. Si Domnul Dumnezeu i-a zis lui Cain: De ce te-ai intristat asa de tare si de ce te-ai posomorit la chip? Daca ai adus jertfa cum trebuie, dar n-ai impartit-o cum trebuie, oare n-ai pacatuit? Pocaieste-te! El se va intoarce catre tine, iar tu il vei stapini.6„(Geneza 4:3-7)

Daca o greseala de ritual este deja un pacat, cit de adinc este pacatul cind e vorba de denaturarea Adevarului? Intrucit prin pacatul originar omul a cunoscut raul, i-a permis intrarea in lume7. Iar efectul este de bulgare – dupa un pacat minor, pentru care nu s-a pocait, si in consecinta, n-a fost iertat, Cain cade in pacat din ce in ce mai tare – invidie, mindrie si in final crima. Cunoscindu-l pe Dumnezeu si primind solutia pentru mintuire, el alege sa ucida exact aceasta nadejde.

Tradarea este de fiecare data urmata de crima. Acesta este motivul nemarturisit al prozelitismului. Precum Borg in Star Trek – The Next Generation, dorinta fiecarei secte este sa asimileze credinciosii religiei mama si astfel s-o distruga8.

Privind in lumina definitiilor si cu ajutorul lui Iuda, avem citeva surprize majore. In primul rind, budismul, intemeiat de un om care deturneaza revelatia, respingind ideea insasi de divinitate (Iuda 1:4) – printul Siddharta = Gautama Buddha – devine o simpla secta a brahmanismului, pe care l-a si inghitit aproape complet. In al doilea rind, pe linga Biserica Catolica si intreaga avalansa de secte protestante si neoprotestante, putem adauga pe lista sectelor de origine crestina islamismul si iudaismul practicat de actualii evrei9.

Intr-adevar, Mahomed primeste revelatia si se foloseste de ea pentru a se declara persoana divina, ca si Papa, care sustine ca este urmasul de drept divin al Sfintului Petru si este infailibil. Iudaismul este declarat sectar chiar in Iuda 1:4 „si pre cel unul Stapinul Dumnezeu si Domnul nostru Iisus Hristos tagaduiesc” – intr-o situatie similara aflindu-se si mahomedanismul, care se revendica de la scripturi si declara islamicii ca urmasi ai lui Avraam, insa nu-l recunoaste pe Hristos. Atit catolicii, cit si mahomedanii, au recurs la convertiri fortate, chiar in masa, sursa atitor martirii. Atit iudeii, cit si catolicii, impreuna cu nenumaratele  denominatii si grupari autotintitulate „Biserici” desprinse din catolicism, au operat schimbari in scripturi, eliminind masiv, in special din Septuaginta, si in ritualuri, mergind de la respingerea Traditiei, pina la eliminarea completa a institutiei preotiei si slujbei religioase.

Caracterul inchis al acestor grupari este evident, vinatoarea de vrajitoare, Inchizitia, uciderea paginilor care refuzau sa-l marturiseasca pe Mahomed, expulzarea „in lume” si interzicerea casatoriilor mixte practicata de numeroase grupari neo-protestante sint dovezi suficiente. („Care schimba darul Dumnezeului nostru intru inversunare„) Cit despre „inselaciunea lui Valaam”, cunoastem cu totii numerosi ortodocsi care s-au lepadat de credinta pentru citeva cutii de conserve sau o slujba in straintate.

Dintre religiile moarte, putem identifica panteonul roman ca o derivatie a celui grec, un popor pe care l-au si asimilat – fapte deja acceptate de istorici. In lumina noilor descoperiri privind fondul comun dacic si roman, putem presupune fara mari riscuri ca ambele sint derivatii ale fondului religios trac.

Ca fapt divers, unul din motivele pentru care cartile lui Enoh, redescoperite recent si in jurul carora se face tam-tam ca fiind pe nedrept exilate printre apocrife, nu sint incluse in Biblie (pe linga faptul evident ca nu fac parte din corpusul original al Septuagintei) este incercarea grosolana care se face prin intermediul lor de a discredita crestinismul ca secta derivata din religia sumeriana. Ori aceasta, prin Enoh, fiul lui Cain, pentru care Cain a intemeiat cetatea Enoh, este deja aratata ca secta din Geneza 4:17.

Este deci etichetarea ca „sectant” una degradanta? Depinde din al cui punct de vedere privesti. Daca te simti vinovat ca urmas al lui Cain si deci al sarpelui, este degradant, dar ai facut deja si primul pas spre mintuire. Din punctul de vedere ortodox, sectantii sint oameni in greseala. A fi in greseala nu inseamna ca nu te iubim sau ne batem joc de tine, dimpotriva. Cita vreme traiesti, mai ai o sansa. Indiferent daca aplicam Matei 18:15-17 sau nu, Luca 26-27 lasa loc de speranta : „Cele ce nu sunt cu putinta la oameni, sunt cu putinta la Dumnezeu”.

Iar voi, iubitilor, intru sfinta credinta voastra zidindu-va, si intru Duhul Sfint rugindu-va, pre voi singuri intru dragostea lui Dumnezeu va paziti, asteptind Mila Domnului nostru Iisus Hristos, spre viata cea vesnica. Si pre unii sa-i vaditi de se vor desparti, iar pre altii cu frica sa-i mintuiti, rapindu-i din foc; si sa-i certati cu temere, urind si haina cea de la trup spurcata. 

Iar celui ce poate sa va pazeasca pre voi fara de pacat, si nespurcati, si sa va puie inaintea slavei sale fara prihana, intru bucurie, Unuia inteleptului Dumnezeu si Mintuitorului nostru, prin Iisus Hristos Domnul nostru, slava si marire, stapinire si putere, mai nainte de tot veacul, si acum si intru toti vecii. Amin. ” (Iuda 1:20-25)


  1. Definitiile religiei sint atit de divergente, incit devine clar ca majoritatea sint partizane. Evolutia lor spre definitia „corecta politic” din 2009 „Ansamblu de idei, sentimente si actiuni impartasite de un grup si care ofera membrilor sai un obiect de venerare, un cod de comportament, un cadru de referinta pentru a intra in relatia cu grupul si universul; confesiune, credinta.” este paralela cu influenta din ce in ce mai mare a ecumenismului, al carui pacat major nu este recunoasterea faptului ca exista un singur Dumnezeu, revelat tuturor, ci tocmai admiterea sectelor ca biserici/religii (Iuda 1:22). Cita vreme renunti sa mai faci distinctia intre calea dreapta si cea strimba, e ca si cum ai renunta la calea cea dreapta. De asemenea, punerea sinonimului intre religie si cult (Sinonime 2002) este eronata, cultul fiind doar manifestarea ritualica a religiei. Si n-o spun eu, ci tot DEX defineste cultul ca „omagiu care se aduce divinitatii prin acte religioase; manifestare a sentimentului religios prin rugaciuni si prin acte rituale; totalitatea ritualurilor unei religii” Si atunci cum sa punem sinonim intre religie si cult? Poate tocmai pentru a justifica sectele in calitate de „culte”, moduri diferite de adorare, ridicindu-le astfel la rangul de religii? Si punerea sinonimului intre religie si crez (Sinonime 2002) este eronata, crezul fiind doar prefesiunea de credinta, condensarea dogmei unei religii. Multe „culte” nici macar nu profeseaza un „crez” – un crez le-ar limita libertatea de miscare, fluiditatea ideilor care se schimba dupa cum bate vintul mai bine spre buzunarele unora. 
  2. Avind in vedere ca dogma se cristalizeaza in timp, vezi istoria Crezului de la Niceea, putem ignora definitiile simpliste care sustin ca dogma „nu poate fi supusa criticii, nu admite obiectii si este obligatorie pentru toti adeptii religiei respective”. Datorita liberului arbitru, in crestinism nimic nu este „obligatoriu”, iar cita vreme „Eu sint Calea, Adevarul si Viata” si exista o Judecata de Apoi, fiecare alege daca merge pe „Calea” cea buna sau nu. Astfel, definitiile mentionate isi pierd caracaterul general si deci valabilitatea. 
  3. S-a incercat uneori sa se demonstreze caracterul misionar al crestinismului pe baza istoriei. Actiunile unor credinciosi nu pot fi confundate cu dogma. Privind in Biblie, veti constata ca Apostolii si toti cei care au facut apostolat in Noul sau Vechiul Testament, au fost trimisi ca mesageri ai cuvintului, insa nu fost indemnati si sa convinga pe cineva sa creada (Ex: Luca 9:1-5). Vestirea Adevarului este ca si un afis pentru un spectacol – oricine il poate citi, dar nu sta nimeni linga afis ca sa-i traga de mineca pe trecatori si sa-i bage cu forta in sala. Convertirile descrise in Biblie sint facute la cererea celor convertiti. Un exemplu interesant este cel al lui Ruth, nora moabita care alege sa-si urmeze soacra evreica. Este o diferenta majora si intre misionariat, cu sensul de „a determina (cu forta sau nu) pe cineva sa adere la o religie” (DEX 2009) – adica sa creada, sau sa marturiseasca a crede in ceva, sa se inscrie pe lista de membri – si alegerea de catre divinitatea insasi a celor carora li se va revela Adevarul. Primirea revelatiei nu implica si credinta, credinta vine ca urmare a cunoasterii directe, prin revelatie, a Adevarului. Exemplul lui Saul devenit Paul graieste de la sine. 
  4. Astfel, de exemplu, denominatia baptista a devenit cu timpul o uniune, Baptist World Alliance, continind citeva zeci de mii de „biserici” baptiste, fiecare cu propria interpretare a Evangheliei. 
  5. Il regasim pe Valaam cu aceeasi conotatie in Apocalipsa 2:14 
  6. Iata o prefigurare a jertfei lui Iisus. Fraza este dificil de interpretat in context, insa merita sa ne aplecam asupra ei. Cain n-a fost omorit, ci a fost pedepsit sa traiasca. Ii gasim echivalentul in alte doua situatii similare: blestemul lui Noe impotriva lui Canaan cel nevinovat, care este dat ca sluga fratilor ce au gresit, si avertizarea lui Iisus catre Petru: „Amin Amin zic tie: Cind erai mai tinar, te incingeai pre tine insuti, si umblai unde vreai; iar după ce vei imbatrini, vei intinde miinile tale, si altul te va incinge, si te va duce, unde tu nu voiesti.„(Ioan, 21:18) De fiecare data, un nevinovat este dat ca sluga tradatorilor. Intr-adevar, Petru este folosit ca pretext pentru existenta insasi a Bisericii Catolice, iar nu intimplator papa care a consfintit ruptura a fost Leon, leul, unul din animalele Evanghelistilor, deci simbol al lui Dumnezeu. Precum spune Iuda, „mai de demult au fost scrisi spre aceasta osinda” – vedem un sacrificiu programat, pentru ca simburele bun si viu, facind lucrarea lui Dumnezeu din chiar sinul osinditilor, sa ii „repare” si pe acestia. Tot astfel, sufletul inchis in trup isi va gasi calea spre eliberare, mintuind si omul in acelasi timp. 
  7. Desi nu este mentionat explicit in context, gasim aceasta corelatie in 1Ioan 3:11-12: „Caci aceasta este vestirea, care ati auzit dintru inceput, ca sa iubim unul pre altul. Nu precum Cain [care] era din vicleanul, si a ucis pre fratele sau” 
  8. Si tot precum Borg, invins prin transformarea colectivului in indivizi, o secta isi pierde relevanta cind membrii sai incep sa gindeasca folosindu-si propria judecata. 
  9. Evrei este denumirea biblica generica pentru poporul ales, cei care cred in Dumnezeu Unul, insa nu fac parte dintr-o anume etnie, vezi Exodul 12:37-38, 48. Asa ca trebuie sa fac specificatia privind actualii evrei, care s-au grupat in jurul Vechiului Testament pe criterii etnice. 
Anunțuri

Fascinatia strainului versus iubirea pentru aproapele

Totul a inceput de la doamnele din portrete.

Sa le numim, in ordine, cu atributul care li se potriveste: Burgheza, Vestala, Visatoarea, Indragostita.  Ele formeaza un grup de tipuri umane opuse urmatoarelor trei portrete: Femeia fatala, Ducesa si Curtezana.

Hmm. Se pare ca preferintele goblenistelor se indreapta spre tipologia ultimelor 3 tablouri, „simbolul epocii in care goblenul ca arta era apreciat la adevarata valoare” si deosebit de frumoase, in timp ce primele 4 au fost considerate „uritele” si respinse fara a sta prea mult pe ginduri. Daca alegerile noastre ne reprezinta, de ce noi, ca subiecti ai societati moderne, ne alegem modele atit de bizare?

Nu-i usor sa faci parte din ultimele trei categorii, mai ales in zilele noastre. De aceea putem sa le asimilam foarte usor unei aspiratii, invaluite in aerul de mister al unui necunoscut niciodata accesibil si de aceea cu atit mai dorit.

Fascinatia exercitata de arhetipul Strainului nu este ceva nou. De la cei trei oameni care l-au vizitat pe Avraam (Geneza 18) pina in prezent, Strainul are o autoritate incontestabila asupra noastra. Imaginea lui se suprapune cu autoritatea suprema a unui Dumnezeu personal, insa imposibil de intilnit in adevarata lui infatisare. Aceeasi atractie pentru indepartat si necunoscut a devenit pentru o intreaga epoca „fascinatia Orientului”, covoarele persane, matasurile, portelanurile si pechinezii fiind nelipsite din saloanele de lux.

Dar iata ca a venit Hristos si a reamintit celor care deja stiau (pentru ca legiuitorul ce a intrebat in Luca 10:27 si-a raspuns singur, Iisus doar i-a confirmat ceea ce deja stia orice credincios al Vechiului Testament) ca trebuie sa ne iubim si aproapele. Un lucru mult mai greu de facut.

Mai in gluma, mai in serios, in cursurile de vinzari se spune ca nu se poate sa-ti fie frica de cineva dupa ce ti l-ai imaginat stind pe WC – de fapt, acea persoana nu ne mai impune respect. Strainul se transforma in aproapele nostru. Dar ce sa mai spunem despre cei pe care cu adevarat ii vedem asa?1 Tot astfel, nu ne place sa privim imagini ce ne reprezinta, portrete ale sufletului nostru si cotloanelor sale cele mai ascunse. Ne simtim dezbracati in fata aproapelui si vulnerabili daca tinem in preajma noastra reprezentari „slabe” si „banale”. Vrem sa fim Strainul, si refuzam sa fim „aproapele”.

De ce este atit de greu sa ne iubim si respectam apropiatii, cind ei sint cei care ne suporta cu bune si rele si ne cunosc cel mai bine?   De ce, de multe ori, cind sint plecati de acasa, ii dorim si-i iubim, asimilindu-i Strainului, iar cind vin linga noi, incepem sa ne plictisim de ei pentru ca-si sufla prea des nasul, sau au o gaura in ciorap?  Consideram cumva ca putem avea incredere in ei si nu ne mai prefacem ca in fata strainilor?  Care este atunci adevarata noastra fata? Putem sa fim tot timpul asa cum ne prefacem a fi jumatate din timp?   Sau dimpotriva, vazindu-le slabiciunile si crezindu-ne superiori lor, incepem sa-i dispretuim?

Dar daca ne continuam exercitiul de iubire, si ne iubim putin si pe noi insine? Ca sa ne acordam blindete cind ne judecam si sa ne acceptam complexitatea, fara a considera o slabiciune faptul ca avem trairi diverse si profunde. Ce-ar fi sa ne purtam frumos cu noi insine si sa ne „curatam” pe dinauntru inainte de a ne infatisa oamenilor? Doar noi insine, fara vreo masca. Oare cind ne vom intelege cu adevarat, vom avea intelegere si fata de cei din familie, cei pe care ii vedem in fiecare zi?

Daca putem imbratisa toate portretele din galerie si multe altele, in public, sintem pe drumul cel bun.


  1. Tot astfel cum Avraam, stind „linga dinsii sub copac”(Geneza, 18:8) si vorbind despre lucruri intime, a devenit aproapele lui Dumnezeu, si Iisus, la Cina cea de taina, mincind din acelasi blid cu apostolii, a incetat sa-i mai numeasca ucenici si i-a numit prieteni.