educatie

Deconstructia cliseului

Definitie

Desi substantivul este nou, cliseele sint vechi. Flaubert era deja sastisit de ele cind a scris al sau „Dictionar de idei luate de-a gata”.

Cuvint preluat din jargonul tipografic, trecind prin cel al fotografilor, unde placa tipografica, respectiv negativul unui film pot fi refolosite pentru un numar infinit de transpuneri pe hirtie, cliseul din viata de toate zilele este un sablon mental reutilizat pina la uzura extrema. El lipeste o eticheta pe un obiect sau eveniment, intiparind in imaginarul colectiv acea eticheta in locul obiectului/evenimentului in sine.  Nu „credem” in el, insa am dezvoltat un automatism care-l aduce mereu la suprafata. Rezultatul este saracirea de continut a vietii si dezvoltarea ochelarilor de cal. Dar ce este mai grav este ca e transmisibil, cu o viteza care depinde doar de viteza circulatiei informatiei. „Devine viral”, ca sa exemplific tot cu un cliseu, care a trecut din limbajul adolescentilor internauti in cel al mijloacelor mass-media si din engleza in romana, fara ca utilizatorii sa se aplece prea mult asupra sa.

Cum functioneaza

In conditii normale, aparitia si raspindirea cliseelor urmeaza tiparul ticurilor verbale. Ambele sint mecanisme de auto-protectie a creierului, care se declanseaza automat, dar pot fi controlate in mod constient.

Dezvoltam un tic verbal cind incercam sa folosim cuvinte care nu spun nimic, pentru a ascunde o pauza in vorbire, lipsa din vocabular a cuvintelor potrivite, sau lipsa de cursivitate a discursului. La inceput ne cumparam timp, ca sa umplem spatiul gol fara sa dam de gindit interlocutorului, apoi descoperim ca este mai comod sa apelam la ticuri, renuntind complet la dezvoltarea ideii schioape. Speram ca interlocutorul va completa mental propozitia. De aceea, unul dintre cele mai frecvente ticuri verbale este „Stii?”, urmat indeaproape de „Intelegi?”. E posibil chiar sa incepem sa ne mindrim cu originalitatea noastra si sa repetam un tic verbal ca pe un fel de semnatura.

Daca vorbitorul ne este apropiat, are un ascendent asupra noastra, are calitati de lider, sau pur si simplu petrecem mult timp impreuna, la un moment dat vom prelua ticurile sale, ocazional dindu-i si noi vreunul in schimb.

In mod similar, folosim cliseele pentru a ne integra in societate, mimind cunoasterea intima asupra unor lucruri ce ne sint straine. Ele ne permit sa abordam subiecte diverse fara a invata vreodata ceva despre ele, sa formulam pareri fara a fi nevoie sa le gindim, dar si sa ne alipim unei anumite culturi, prin afisarea unor clisee culturale comune.

Ca si reflexele conditionate, cliseele se creeaza prin asociere. Daca perechea determinat (loc, eveniment, fenomen, obiect, etnie, etc) – determinant (eticheta) este repetata de suficiente ori, eticheta se va lipi in mintea noastra de obiectul pe care il reprezinta, astfel incit ori de cite ori ne gindim la determinatul sau, creierul ii va asocia automat determinantul cel mai cunoscut.1

Spiritul critic amortit permite memorarea rapida a cliseului, mai ales daca el circula deja de ceva timp, fiind intarit prin multiplicare. Daca insa dobindim o cunoastere intima a determinatului, sau ne-am exercitat suficient spiritul critic inca de la prima intilnire cu eticheta, aceasta nu va fi preluata ca atare.

Clisee versus simboluri

Desi ambele sint de natura culturala, intre cliseu si simbol exista o diferenta majora. Cliseul este o eticheta arbitrara, simbolul este o reprezentare derivata din natura insasi a reprezentatului sau. Cliseul este un automatism dezvoltat prin mimetism, simbolul necesita invatare, cunoastere intima a subiectului.

 Factori de presiune

 Sistemul educational institutionalizat

Desi scoala este sursa primara de informatie, saminta culturii generale si locul unde invatam sa invatam, o etapa absolut necesara pentru dezvoltarea noastra ca indivizi, sistemul scolar in forma actuala este si cel mai mare generator de clisee. Pe de o parte, pentru a intipari notiunile elementare in mintea copiilor, creeaza si foloseste o imagerie simplificatoare, care functioneaza drept catalizator, daca educatia nu continua la un nivel de abstractizare superior. Pe de alta parte, modul de verificare a cunostintelor impune de multe ori memorarea ca atare a informatiei din manualele scolare.

Elevul devine vulnerabil la clisee, nu pentru ca trebuie sa memoreze informatiile corecte si este sanctionat daca nu le diferentiaza de cele gresite, ci pentru ca este descurajat de sistem sa-si exercite spiritul critic si sa emita pareri proprii, sau sa aduca informatii din alte surse.

Reutilizarea referatelor, favorizata de internet, repetarea lipsita de fantezie a temelor standard pentru compunerile literare, intirzierea actualizarii informatiei din manuale si cursuri, reproducerea papagaliceasca a lectiilor, impusa de unii profesori, toate duc la aparitia unor formulari tip cliseu care plafoneaza profesorii si au efecte dezastruoase asupra elevului/studentului. Adaugati in ecuatie si inevitabila politizare datorata dependentei sistemului de culoarea guvernelor si veti obtine o problema care isi asteapta rezolvarea de secole. De aici deriva si procentul enorm al inventiilor si descoperirilor stiintifice majore venind de la copii, nespecialisti sau enciclopedisti – neincorsetati de convingerea ca informatia oficiala este definitiva si inatacabila, ei au dat curs pina la capat ideilor care i-au bintuit.

„Expertii” mass-media

Avem nevoie de experti. Chiar daca, de exemplu, inteleg de ce zboara avionul, asta nu inseamna ca stiu sa-l pilotez si cu atit mai putin ca stiu sa-l construiesc. Pot sa invat, dar pina sa ma hotarasc sa o fac, stiu bine ca, daca pilotii si proiectantii de avioane n-ar fi experti, nu m-as urca intr-unul cu acelasi curaj. Expertul si enciclopedistul care a inventat domeniul in care s-a specializat expertul sint oarecum precum yin si yang. In timp ce enciclopedistul isi extinde interesele in domenii complementare, incercind sa capete o viziune de ansamblu asupra lumii, specialistul trece de regula printr-un sistem de invatamint care ii restringe competentele, pornind de la cultura generala, spre meserie sau profesie si culminind cu doctoratul, care ofera expertiza aprofundata intr-o singura patratica a unui domeniu.

Adevaratii experti sint invizibili pentru publicul general, chiar daca sint extrem de cunoscuti de cei care au nevoie de ei – angajatorii, alti experti din acelasi domeniu, invataceii. De aceea, sistemul marturiilor se aplica si in cazul lor: daca suficienti oameni de incredere depun marturie ca persoana este un expert, ne simtim indrituiti sa-l consideram ca atare si sa consideram de incredere informatia ce ne-o ofera, cel putin in domeniul sau de expertiza, fara sa-l mai supunem unui examen de verificare a cunostintelor. Nu avem motive sa extrapolam si sa consideram de incredere orice informatie ne ofera, din orice domeniu, totusi, in practica, de multe ori individul, furat de val si neobisnuit sa-si puna prea multe intrebari, cade in aceasta capcana.

Exact pe aceasta slabiciune mizeaza mass-media cind isi promoveaza proprii experti. „Tehnica pelicanului”2 nu este noua. Folosita intensiv in comert, se regaseste in orice manual pentru agentii de vinzari, iar comertul de tip „multi level marketing” (retele de consumatori-vinzatori) a impins-o spre perfectiune. O persoana, suficient de cunoscuta ca s-o considerati de incredere,  care functioneaza ca martor,  va prezinta o terta persoana ca fiind expertul, dupa care acesta va avea destula autoritate ca sa va arate ca exact de produsul/serviciul/reteaua lui aveti neaparat nevoie ca sa traiti (mai) bine.

Mass media foloseste aceasta tehnica pe scara larga, de la interviurile cu persoane cunoscute, a caror simpla prezenta vinde ziarul/emisiunea, pina la promovarea intensiva a propriilor „vedete”, care ulterior vor promova alte „vedete” interne, dar totodata va vor vinde si pasta de dinti sau detergentul nu-stiu-care. Televiziunea este cea mai insistenta in folosirea tehnicii pelicanului, deoarece s-a transformat pe nesimtite, dintr-un vehicul de informatie intr-un vehicul de publicitate, din ce in ce mai agresiv.

Se simte acut nevoia unei etici a persoanelor publice – sau care ies in public. A vorbi si mai ales a emite pareri despre ceva care iti este necunoscut, pentru care nu ai pregatirea necesara, sau avind un scop ascuns, este de neiertat, nici macar sub scuza prostiei, mai ales atunci cind o faci din postura de expert.3

DIY (fă tu însuți)

De la seturile de croitorie continind tipar, instructiuni pas cu pas si material, pina la avioanele de asamblat pentru copii, fiecare dintre noi a avut de a face cel puțin o data cu un produs DIY, chiar dacă e vorba doar de surpriza unui ou Kinder.

Ideea in sine nu este rea, ea stind de fapt la baza tuturor manualelor de cind e lumea – invatam prin repetitie. Jean Railla, in „The Punk of Craft” (Craft nr. 2, 2006), noteaza: „Este ceva hotarit anti-autoritate in cautatul in tomberon pentru a recicla, sau in tricotat, intr-o era in care putem cumpara cu usurinta bunuri ieftine, iar cultura corporatista si consumerismul salbatic sint in expansiune. In era hipermaterialismului, a lui Paris Hilton si a gentilor de firma de 1000$, probabil ca lucrul de mina (craft) este cea mai moderna forma de rebeliune.”

Iata pericolul! Daca invatarea nu este urmata de initiativa creativa, in loc de o revolutie, reproducerea identica a subiectelor DIY duce la robotizare. Simtul critic este amortit de nevoia de a termina un obiect care nu-ti mai place, dar nu vrei sa recunosti pierduti banii ce i-ai dat pe el.

„Pe termen lung, cel mai puternic aspect al lucrului de mina modern este ca rastoarna cu susul in jos paradigma culturii noastre orientate spre rezultat. Ce conteaza mai mult decit ce lucrezi este cum o faci, sau pur si simplu daca alegi sa lucrezi ceva.” (op. cit.)  Ce te faci insa daca vrei doar sa-ti umpli timpul sau sa umpli un palmares? In loc sa continui sa experimentezi, traduci acest „rezultatul final conteaza mai putin” prin alegerea si promovarea unor rezultate grosolane, prost executate, sau pur si simplu urite. Pe masura ce vrei sa cresti in numere, fara sa fii nevoit sa evoluezi, vei fi tentat sa alegi calea cea mai simpla – lucrurile la indemina, usor si rapid de facut. Anume kiturile DIY comerciale (exista chiar si pentru sapunuri) si revistele de profil intesate de reclame pentru kituri, care promoveaza o multime de clisee, pentru ca aceastea au vinzarea garantata. Dezastrul din scrapbooking, in care se folosesc stampile in loc de desen si flori gata taiate, cumparate la plic, este depasit doar de cel din revistele despre cusaturi, care vind pina si ramele din fotografiile de control.

Eliberarea de sub tirania cliseelor nu se poate asigura printr-un tutorial (DIY). 🙂 Dar daca invatam sa punem intrebarile potrivite, apare la un moment dat si luminita de la capatul tunelului.

 


  1. Sa vedem, cumva afirmatia mea din articolul precedent, privitoare la minastirile-hotel, v-a adus in minte cirtelile televizate impotriva dorintei de bani a oamenilor Bisericii? Cliseul „lacomiei preotilor”? Stop! Mai cititi o data! Calugarul face ascultare, ca asta e porunca lui, gazduieste calatorii, ca asta e misiunea oricarui crestin. Mt 10:8-10 spune: „ca vrednic este lucratorul de hrana sa.” Plata traiului de zi cu zi al preotului, lucratorul pentru noi, se face deja de la buget, adica de la contribuabili. Voi, cei care cirtiti, sinteti cei care supralicitati. Voi donati bani pentru construirea acestor minastiri, nu ca sacrificiu personal, nu ca sa aiba Dumnezeu mai multe lacasuri unde sa-si faca lucrarea, ci pentru a va linistiti constiinta. Prin voi vine sminteala!(Matei 18:7)  Enoriasii se intrec intre ei, care plateste mai mult pentru un botez, sau o inmormintare. Ca sa stea in fata. Ca sa nu se faca de ris. Ca sa cumpere mai multa iertare de la Dumnezeu. Iar daca dati, aveti vreunul curajul sa dati ca femeia sarmana, ultimul vostru ban? Sau va e rusine sa puneti maruntis in cutia milei? Alo! Treziti-va! Catolicii au inventat indulgentele, nu ortodocsii. Cind citeste pomelnicul, preotul nu spune si cit ati platit pentru el. Dumnezeu nu cere bani ca sa te ierte, ci doar sa-ti para rau suficient incit sa-i ceri iertarea. 
  2. Din prima carte de vinzari in care am descoperit tehnica, am aflat si povestea care sta la baza numelui bizar. Se pare ca pelicanii din golful Monterrey nu mai stiau sa vineze si mureau de foame. Drept pentru care biologii au adus pelicani din alte locatii, care i-au invatat din nou sa se hraneasca. Tot astfel, „expertul” are rolul de a te face sa inghiti „ca pelicanul” orice ti-ar vinde ulterior agentul de vinzari care l-a invitat. Este o dubla imputernicire: agentul imputerniceste expertul, al carui singur rol este de a imputernici la rindul sau agentul, pentru ca acesta sa incheie ulterior vinzari repetate, chiar in absenta expertului. 
  3.   Doua exemple de astfel de falsi experti, deveniti periculosi, dincolo de ridicol. Primul este si cel mai notoriu, anume domnul Mencinicopschi, angajatul domnului Voiculescu, proprietar fraudulos al Institutului unde respectivul Mencinicopschi a devenit director si proprietar al televiziunii Antena 1. O televiziune de unde directorul Mencinicopschi, prezentat insistent ca expert, a lansat in eter numeroase pareri privind alimentele, desi este complet lipsit de orice expertiza in domeniul nutritiei si al industriei alimentare – clisee pe care le regasim in revistele pentru femei si care se schimba o data cu moda dietelor si cu interesele importatorilor de fructe exotice. Al doilea exemplu l-am intilnit acum citeva zile intr-o emisiune a Radio Romania Actualitati, din pacate am pierdut prezentarea participantilor la discutie. Acest domn, presupun istoric (daca nu cumva o fi fost si domnia sa la fel de istoric precum era domnul Mencinicopschi expert in produsele alimentare), vorbind despre bataliile lui Mircea, le-a categorisit ca pe o cruciada tirzie. Diferenta intre cruciade  si bataliile pe care Mircea le-a purtat este batatoare la ochi chiar si pentru un elev de scoala generala. Ori inocularea in mintea ascultatorului a unui astfel de cliseu – echivalenta intre evenimente aflate de fapt in antiteza, intre cruciade (catolici vs. otomani) si luptele romanilor (otomani vs. ortodocsi) – este o manipulare mirsava si defaimatoare impotriva ortodoxiei, al carui cap local era domnitorul roman
Anunțuri

Recuperarea traditiei in lumea post-socialista

Probabil ca fiecare dintre noi isi aminteste emotia primei sorcove, misterul florilor ei de hirtie. Sau numaratul covrigilor,  dupa colindete. Sintem un popor cu multe traditii, pentru toate virstele.

Dar pentru observatorul care calatoreste de la sat la oras, sau invers, in perioada sarbatorilor de iarna, diferenta culturala intre cele doua medii nu poate trece neobservata.

La oras colindele incep cu multe zile inainte de Craciun, intr-un haos zgomotos, la orele cele mai nepotrivite, datorita fricilor de tot felul care tin copiii in casa dupa o anumita ora. Esti agresat sonor de tiganii cu ursul fals care bat toba zgomotos pe strada, asteptind sa le pice de la balcoane bani sau macar mincare. In orice oras al tarii, inevitabilul Plugusor provine din manualele scolare, biciul s-a transformat in pocnitoare, Capra este jalnic pavoazata si in afara de „Tac, tac, tac, caprita, tac” nu stie sa spuna mai nimic.

Stramutindu-ne la tara, ne va uimi regasirea unor sarbatori care n-au reusit sa se integreze la oras, cum ar fi Iordanitorii si Calusarii, fluierul si dansul sofisticat care acompaniaza Capra, orele imposibile – miezul noptii sau crapatul de ziua – la care se desfasoara majoritatea obiceiurilor, dar si  saracia textelor strigate in noaptea de Ajun, deplasarea spre violenta, indiferenta celor care fac obiceiul doar ca sa mai cistige un ban de buzunar.

Este imbucurator ca obiceiurile inca rezista, insa e dureros felul in care ele nu mai rezoneaza cu sufletul romanului. Nu doar ca nu le mai intelegem, dar nici nu mai simtim respect fata de ele si nici nu le mai indeplinim cu pasiune, sau macar placere. Ce s-a intimplat?

Incercarea de punere in practica a comunismului, dar mai ales destramarea regimurilor politice de tip socialist, au avut un impact permanent, atit asupra tarilor in care au functionat, cit si asupra celor care li s-au opus din rasputeri.

In transmiterea traditiei a aparut un hiatus, de care se fac vinovati doi factori esentiali: destramarea comunitatilor si refuzul generatiei de mijloc de a functiona ca releu.

Comunitatea functiona ca un regulator. Majoritatea traditiilor necesita participarea colectiva a membrilor comunitatii, iar cei care se sustrageau sau efectuau incorect ritualurile – incluzind aici nu doar riturile esentiale, nastere, botez, nunta, inmormintare, dar si cele de peste an, cit si „tinerea” sarbatorilor cu impact asupra ordinii naturale – erau trasi de mineca si adusi la ordine de „opinia publica”, sub amenintarea  excluderii din comunitate. O amenintare de cele mai multe ori doar subinteleasa, pentru ca excluderea, in comunitatea crestina, este rareori practicata, fiind preferata „reeducarea” permanenta, precum in ortodoxie nu intilnim excomunicarea1. Din nefericire, in prezent notiunea de comunitate este amenintata de ingrijorarea crescinda fata de intimitatea vietii private, ingrijorare alimentata pe de o parte de organismele destinate „securitatii” publice sau private si pe de alta de inghesuirea individului in aglomerari urbane in care peretii sint subtiri si spatiul privat devine din ce in ce mai strimt, coplesit de spatiile comune si publice. In paralel, reinterpretarea comunitatii prin prisma „gastii” duce la diluarea ei pina aproape de disparitie. Diferenta este una la nivel de idee. Comunitatea este destinata mentinerii in functiune a lumii si, prin extensie, a individului, care beneficiaza de roadele acestei functionari normale. Gasca, aparuta tocmai ca urmare a dezradacinarii individului din comunitate, creeaza iluzia sentimentului de apartenenta prin satisfacerea ego-ului si supunerea individului unor arbitrarii comandamente sau comportamente mimetice decise de lideri. Actualele „trenduri” in moda functioneaza similar cu gasca, presind pe punctul sensibil al celor care se auto-izoleaza din comunitate pe alte criterii decit cel al ordinii naturale.

Trebuie sa facem o distinctie intre evolutia fenomenului in tarile ex-socialiste si cele care au trecut direct de la capitalism la globalism.

In tarile socialiste, comunitatea a supravietuit pina la revenirea la capitalism, in timp ce indivizii au fost profund afectati. Propovaduirea ateismului si dezvoltarea etnografiei, ca justificare a fiintei nationale, a facut ca generatia educata si iesita la pensie in socialism sa priveasca traditiile ca folclor, ceva ce trebuie colectat de altii, explicat de istorici si care se exerseaza in formatiile de dansuri populare, Cintarea Romaniei si cooperativele Muncitoarea. Deresponsabilizarea individului l-a facut sa devina inovator in materie de ritualuri, acestea pierzindu-si pentru el caracterul religios si devenind un mod de a se arata ca „bun cetatean, stilp de nadejde al comunitatii”, o competitie in care isi afirma importanta proportional cu suma cheltuita pentru nunta si inmormintari, sau cu numarul de turnulete de pe acoperis. Desi comunitatea a rezistat, grupata in jurul bisericii, traditia si-a pastrat caracterul religios doar pentru batrini si copii, care puteau efectua ritualurile fara riscuri. Generatia activa economic, eliberata de constringeri abia dupa „Revolutie”, a inceput sa practice ritualurile mai mult din obligatie, stapinita totusi de teama obscura ca s-ar putea intimpla ceva rau daca nu le respecta, macar aproximativ. Neinteresati sa invete de la generatiile anterioare, nici macar de la proprii parinti, au pierdut si gesturile si semnificatiile lor. Au transformat in cirpe de vase minunatele cusaturi traditionale si au demolat casele vechi, fara sa pastreze macar poze ca sa le vedem cum aratau. La fel ca in cazul copiilor cu parinti la munca in strainatate, s-a creat o punte intre doua generatii nealaturate, una care incepe sa uite si una care nu poate intelege integral, cu implicarea restrictionata de autoritatea generatiei intermediare, care functioneaza ca un baraj. Generatia intermediara refuza sa transmita mestesugurile traditionale si chiar notiunile de baza ale vietii de zi cu zi. Fie ca isi vor copiii cu un loc de munca sigur si caldut, in care sa nu faca nimic – vremuri de mult apuse – fie se uita peste gard la vecini si incep sa creada ca nu se cistiga destul (cinstit) din meseria lor, fie au impresia ca si-au croit singuri drum in viata si deci e de datoria copiilor sa faca la fel.

In celelalte tari, in care comunismul a fost interpretat doar ca o noua orientare politico-filozofica si nu ca mecanism de creare a „omului nou”, traditia s-a diluat prin incurajarea „libertatii religiei” de catre stat (un organism in esenta non-religios),  ca reactie la materialismul-dialectic. Obiceiuri noi si vechi, mai mult sau mai putin autohtone, au fost alterate de fiecare predicator cu succes la public si de fiecare intreprinzator care a putut sa scoata ceva profit din vinzarea artefactelor religioase. Unele sarbatori au devenit fenomene esential comerciale, simbolurile asociate au fost repetate, afisate in spatiul public, incluse in reclame, reproduse in obiecte kitsch, pina ce au devenit clisee. Dar ceea ce este mai grav, comunitatea religioasa a fost prima care s-a destramat. Desi nenumaratele asocieri, de la Green Peace pina la asociatiile de fermieri si proprietari de apartamente, au proliferat in mod natural (si nu impus de lege, ca la noi), ele sint grupuri de interese si nu comunitati. Desi se colecteaza ajutoare pentru necunoscuti din tarile lumii a III-a, nimeni nu te ridica daca ai cazut pe strada, copiii trag cu pusca in colegii de scoala, in timp ce parintii lor din Vestul (ramas) Salbatic trag cu pusca in emigranti. Desi intilnim nenumarate secte, unele derivate din crestinism, altele „originale”, precum Bahai, ele sint bazate tocmai pe deritualizarea unui cult religios originar, o deritualizare care pune in prim-plan pe guru, „liderul spiritual” si nevoile lui – de la bani pina la mindrie – si ghideaza ego-ul credinciosului spre urmarirea mintuirii/iluminarii personale, in detrimentul comunitatii si Universului. Globalizarea a dat lovitura finala comunitatii, prin institutionalizarea mobilitatii individului si imixtiunea mijloacelor media in spatiul privat. Traim si noi azi importul si exportul de creiere si forta de munca, transformarea inmormintarilor si nuntilor in stiri, dar si transmiterea la TV a slujbei religioase si comercializarea mastilor si costumelor de Halloween, in timp ce nimeni nu-si mai aminteste de sarbatoarea noastra cu dovleci scobiti. 2

Colac peste pupaza, de parca situatia n-ar fi fost indeajuns de trista, tarile Uniunii Europene traiesc un cosmar suplimentar: Directivele Comunitare, emanatii ale unor politicieni care nu cunosc indeaproape nici macar realitatea propriilor tari si care impun cetatanului particular comportamente contrare traditiei, cum ar fi utilizarea caselor mortuare si taierea animalelor domestice in abatoare. Mai tineti minte vorba ceea? „Am scapat de inundatii, n-am scapat de indicatii”. Ciudat, e valabila si-acum. 😛

Ne aflam intr-o situatie paradoxala. Desi de cca 150 de ani culegem folclor, sintem departe de a ne cunoaste traditiile. Informatiile au fost culese haotic, fie prea generale, fie specializate pe anumite domenii – ambele modalitati, desi conduse „stiintific”, s-au derulat cit se poate de neprofesional3.

Si uite asa, pe fuga, avem muzee in care am mutat case din diverse zone, insa nu mai avem mestesugari care sa stie cum au fost construite si cu atit mai putin batrini care sa ne explice de ce au o anumita structura si la ce folosea fiecare camera, cum erau orientate in spatiu si cum erau amplasate in cadrul proprietatii. Unde erau pomii, unde gradina si unde grajdurile fata de casa, unde era casa fata de drum si fata de apa/padure/vecini? Ocupatia si starea sociala a proprietarilor casei de multe ori determina si structura ei – dar nu avem nimic documentat, iar casele nationalizate inca aflate in picioare au fost si restituite si deja demolate/reconstruite dupa ureche, gratie (si) unor arhitecti lipsiti de coloana vertebrala. Gasim picturi sau fotografii ale costumelor populare – fara referiri insa la proprietarii acestora – conditie sociala, virsta, situatie familiala si cu atit mai putin la momentul anume, cind respectivele costume erau purtate4. Avem culegeri de povesti,  zicatori, inregistrari audio si video cu muzica si dansuri  – insa ignoram asocierile dintre ele si costumul popular sau activitatile zilnice, sau dintre anumite texte si muzica pe care erau cintate.  Avem nu doar imagini, ci si costume populare intregi, pastrate in muzee, insa in majoritatea satelor nu mai este nimeni in stare sa teasa, sa croiasca si sa coasa un costum popular de la cap la coada si am pierdut majoritatea tehnicilor de vopsire in culori naturale. Avem carti despre obiceiuri – insa acestea, in loc sa fie descrise corect si complet, cu retete, acolo unde este cazul, cu textele spuse/cintate, cu imbracamintea aferenta, cu tot cadrul natural sau punerea in scena, sint „povestite”, „analizate”, „deconstruite”, in mod mai mult sau mai putin literar, iar povestea abunda in asumptiunile autorului privind originea si semnificatia gesturilor si simbolurilor, de cele mai multe ori fara nici un fel de argument. Un comentariu literar este mai intemeiat stiintific decit astfel de carti de folclor.

Intentia a fost laudabila, entuziasmul – de cele mai multe ori real, curiozitatea – naturala, iar informatiile colectate ramin, in multe cazuri, singurele ce le mai putem recupera. Influenta Crengii de aur a avut insa un impact devastator5.

Nu sintem singurii in suferinta. Daca la noi s-au colectat cu precadere artefacte din colectiile minastirilor si din casele oamenilor de rind, pentru ca, din fericire, lada de zestre a asigurat transmiterea lor peste generatii chiar si la cele mai sarace familii, insa traditiile tirgovetilor si ale negutatorilor ramin obscure („chiaburi!”), prin alte parti s-au pastrat in majoritate produse culte, cu destinatie comerciala, folosite si colectate de familiile cu arbore genealogic. Disperarea de a gasi o intemeiere in traditie a dus la proliferarea motivelor, a reproducerilor de samplere (colectii de motive) cusute de copii la scolile de menaj, dar si la reinventarea tricotajelor cu motive „scandinave”, „Fair Isle”, etc. Orice a fost scos la lumina de prin poduri si dulapuri a devenit subiect de recuperare artistica.

Mai ramin obictele dezgropate din morminte, care insa ridica o problema fundamentala: sint ele parti ale vietii de zi cu zi, sau creatii cu scop exclusiv funerar? Riturile noastre de inmorminare spun ca obiectele fac parte din viata de zi cu zi, insa un dubiu planeaza, avind in vedere ca oamenii isi fac, din timpul vietii, trusoul de inmormintare, iar la unele popoare, la chinezi, de pilda, exista pina si bani falsi destinati exclusiv comemorarii mortilor.

Ca si tinerea postului si trezvia, recuperarea traditiei necesita o atentie continua. Necesita sa ne amintim permanent ca sintem crestini si deci responsabili deopotriva pentru sufletul nostru si al aproapelui, iar traditia este ritualul prin care omul de rind savirseste preotia in viata de toate zilele.

 Iar voi, Rod ales, Preotie imparateasca, neam sfint, norod spre cistigare; ca sa vestiti bunatatile celui ce v-a chemat pre voi dintru intuneric la cea minunata a sa Lumina. Care odinioara nu erati norod, iar acum norodul lui Dumnezeu; care erati nemiluiti, iar acum miluiti.  (1Petru, 2:9-10)

Incercind deci sa recuperam ce se mai poate din traditie, ce trebuie sa facem, ca buni ortodocsi? Putem sa preluam si sa refolosim, sau sa actualizam, modele traditionale din diverse colectii? Da, cu rezerva ca trebuie sa comparam cele scrise cu amintirile noastre sau ale familiei si vecinilor si sa fim extrem de precauti in reproducerea modelelor ca sa nu ne trezim ca am cusut copilului pentru botez vreun model de vaduvie, sau vreunei fete un model de baiat.  Putem sa ne inspiram din cartile de folclor? Da, insa intotdeauna trebuie sa citim toate sursele posibile asupra unui obicei, sa eliminam elementele ce se bat cap in cap si apoi sa punem intrebarea fundamentala: exista temei crestin? Sau macar temei istoric, avind in vedere ca istoria noastra este eminamente crestina?

Putem sa ne temperam mindria si dorinta de a nu ne face de ris in fata vecinilor? Putem sa avem rabdare sa ne regasim batrinii si sa-i ascultam, macar in amintire, daca nu-i mai avem linga noi?  Sa respectam termenele lor, chiar daca am vrea sa iesim in fata, pomenind mortii mai des, sau am vrea sa lucram mai multe zile pe an? Cu siguranta putem sa adunam lucrurile lor modeste si sa le cinstim cum se cuvine – chiar daca nu le mai putem pastra, un muzeu le va primi, sau macar le putem desena modelul, putem face o poza, le putem vinde sau face cadou cuiva interesat. Chiar daca avem mocheta si covor persan, cel putin presul de la usa poate avea desene traditionale. Sau garnitura de la cearsaf. Sau perdeaua crosetata cu modelul bunicii. Sau husa telefonului mobil. Si pentru ca nepotii nostri sa stie inca sa tina acul in mina, sau macar sa recunoasca un ac, va trebui sa lasam mindria la o parte si sa-i invatam chiar noi.  Putem sa deschidem usa colindatorilor, sa dam covrigi, mere si nuci, in loc de bani si sa invatam si noi colindul ca sa-l poata invata si copii nostri de la noi.

Nu e nevoie sa revenim la hainele din dimie tesute in casa, insa putem respecta bunul gust al stramosilor evitind turcismele si chinezismele sintetice, de joasa calitate6. Nu e nevoie sa ne construim bordeie si case din chirpici, dar putem sa construim casele noi in stil autohton, in locul acoperisurilor de pagoda7. Nu e nevoie sa traim ca oamenii cavernelor, ci doar sa nu ne coborim sub standardele vietii traditionale. Lucrul romanesc nu este mai prost decit cel frantuzesc, e doar diferit si in plus, Dumnezeu l-a croit pe masura noastra.  Cum va simtiti purtind hainele altuia, cu doua numere mai mari? Putem oare sa incetam a mai privi in ograda vecinului, rivnind la poamele lui, in timp ce ale noastre se strica neculese?

Ar fi greu de imaginat ca vom putea trai din nou in timpul legendar, precum stramosii nostri, desi o facem, de fapt, in permanenta. Insa cred ca simpla dorinta si incercarea staruitoare de a recupera ceva din starea lor de inocenta poate restabili echilibrul lumii, asa cum, pentru un singur Om, Dumnezeu a salvat omul.


  1. Nu va lasati inselati de „excomunicarea” produsa de Arhiepiscolul Ciprian de la Focsani. De altfel, toate canoanele la care se face referire in hotarirea Arhiepiscopiei vorbesc despre „afurisire”, notiune complet diferita de scoaterea din Biserica. Afurisirea are rol educational, ca si toate celalte canoane bisericesti care sint exercitii sufletesti si este eminamente temporara, reprimirea in comunitatea bisericeasca (si nu in crestinism, din care nici un om botezat nu poate fi exclus) facindu-se prin recunoasterea greselii si primirea iertarii, precum impartasania se primeste in urma spovedaniei si acordarii iertarii de catre preot. De altfel, s-ar putea sa fi avut sansa sa auziti o anumita generatie, care nu-l pomenea pe cel viclean in ruptul capului, spunind cuiva la suparare „sa fie afurisit” si apoi iertind-ul la primul semn de cainta. Cit de literar trebuie sa luam afurisenia si iertarea? Cit se poate de literar –  cf 1Petru 2:9-10  nu exista cuvint, chiar al omului de rind, care sa nu produca efecte, si nici iertare (miluire) care sa nu spele pacatul. 
  2. Desi Cortina de Fier izola doar tarile europene si asiatice din fostul bloc sovietic, un destin asemanator noua urmeaza si tari cu orientare pro-socialista, precum Egiptul, Indonezia si mai ales India (cu tot cu Bangladesh si Pakistan = fosta regiune indiana Bengal), unde pierderea costumului traditional, amestecul de religii, orientarea spre cariera in detrimentul vietii de familie si exportul de inteligenta sint probleme cel putin la fel de grave ca si la noi.//Apropo de Halloween, se pare ca am importat acesta sarbatoare de doua ori. Odata cu importul dovlecilor de la amerindieni, am primit si sarbatoarea in forma sa originala, pe care am pastrat-o nealterata timp de citeva secole, dovleacul auriu, semn solar si lumina care alunga duhurile rele rezonind pe undeva cu focurile Sf. Dumitru, din aceeasi perioada a anului.  Si poate, cine stie, am primit totodata si intelesurile mistice ale obiceiului, dar pina azi le-am uitat, asa cum parintii nostri nici macar nu-si mai amintesc la ce data anume ne ajutau sa scobim dovleci si sa iesim  cu ei la drum. In afara tarii, regasim inca aceasta forma in felicitarile de la finalul secolului 19. Comertul international ne-a bagat pe git a doua oara sarbatoarea, in forma sa actualizata, in care ordinea lucrurilor este rasturnata, iar ritualul de exorcizare a devenit un ritual de invitare a raului – sperietoarea de ciori a devenit vrajitoarea cea rea, boabele de porumb (tot un semn solar) sint inlocuite de bomboane continind coloranti artificiali, producatoare de carii, iar moroii si strigoii pe care i-au alungat dovlecii o data importati in Lumea Veche s-au invitat la petrecere, intorsi in America pe cale ocolitoare, in persoanele celor costumati in zombie si alte creaturi ale prozei fantastice, inspirate de Anne Shelley si Bram Stocker. 
  3.   In copilarie am primit vizita unei doamne care lucra pentru o mare enciclopedie de etnografie si folclor (ciudat, nici macar nu stiu daca a aparut acea carte). Ar fi trebuit sa culeaga informatii specifice zonei. Doamna a stat vreo 3 zile, in care mama a ghidat-o la muzeul din sat si pe la vreo doua persoane mai in virsta, cunoscute pentru bogatia zestrei. Am fost de fata cum, in citeva minute, a facut citeva poze, a notat citeva rinduri din bogata povestire a vecinei si a plecat. Punct. Ce si-a mai amintit? Oare a mai stiut macar ce i-a spus despre fiecare obiect pozat? A mai stiut povestea obiectelor, lista obiceiurilor de peste an (pentru ca doar asta a fost, o lista scurta si incompleta, fara vreo descriere)? Sau nici nu contau? N-a desenat nici un model, nici un tipar de haina si nici n-a masurat macar dimensiunea vreunui brobod sau a unei fete de masa. N-a fost interesata sa vada din ce sint facute. Pac, pac, poza si-am plecat. Romania e mare, noi sintem angajati bugetari, nu avem timp si nici prea mult chef sa o cunoastem complet… 
  4. Astfel s-a ajuns ca doamna care detine blogul de mare succes Semne Cusute sa spuna ca prefera negrul pentru cusaturi, datorita elegantei sale, ignorind cu desavirsire faptul ca negrul(trup=pamint) era rezervat vaduviei, precum rosul (singe=viata) era destinat copiilor iar albul (puritate) – nuntii. Din nefericire, o data intrata in spatiul virtual, confuzia se raspindeste exponential – tendinta de a ne asuma modele in persoana necunoscutilor compenseaza lipsa modelelor din comunitatea in care traim. 
  5. M-a impresionat, de aceea, expozitia, organizata de regretatul Horia Bernea, la Muzeul Taranului Roman (fostul Muzeu al Satului, o schimbare de nume care consemneaza reorientarea de la etnografie la antropologie), expozitie privind crucea in viata romanului – de la ferestre la crucile pentru insemnat piinea, un demers veritabil despre si pentru suflet. 
  6.   Stiu, ma puteti acuza ca etichetez, din nefericire aceste tari sint primele din care buticarii nostri au importat haine de bazar care se destrama dupa doua imbracari, iar acum chinezii insisi vin cu ele in bagaje spre Dragonul Rosu. Nu etichetez popoarele, mai ales ca tot din China provenea si cel mai bun bumbac pe vremea cind aveam relatii comerciale patronate de stat, ci o indic o tipologie usor de recunoscut la orice nivel. 
  7. Mergind pe aceesi linie a semnificatiei ritualice a traditiei, ma intreb daca tiparul energetic si simbolic al acoperisurilor specifice templelor asiatice este macar potrivit cu o casa de locuit si daca nu, ce efecte poate avea asupra celor ce o locuiesc? 

Comentariul tau e in asteptare sau ora de religie in scoli

Ati scris vreodata comentarii pe diverse bloguri si dupa ce v-ati chinuit sa scrieti un roman intreg si ati apasat pe”trimite” sau echivalentul, ati descoperit mirificul mesaj „Comentariul tau e in asteptare”?

Ati avut curiozitatea sa reveniti, ca sa vedeti daca v-a fost aprobat?

Oare n-ar fi mai usor sa stergem comentariile aiurea, dupa ce au fost postate, daca tot facem efortul sa citim tot?

Conceput initial pentru a proteja de spam si de mesajele cu limbaj colorat, sistemul de validare individuala a comentariilor este folosit pe post de cenzura de catre multe persoane. Comentariile trec de cenzura si apar sau ramin etern in asteptare, functie de politica interna a blogului. Uneori chiar sint sterse, depinde cit de tare s-a enervat bloggerul cind le-a citit.

In general, blogurile partizane, care doresc sa demonstreze ceva cu tot dinadinsul, sau sa indrepte opinia publica intr-o anumita directie, au tendinta de a adapta realitatea la ideile lor. Astfel vor bloca oricare comentariu ce aduce dovezi impotriva, sau este suficient de convingator in a demonstra ca n-au dreptate. Este foarte greu pentru unii sa accepte diferentele de opinii, diferentele intre oameni, sau pur si simplu propria lor nestiinta intr-un domeniu oarecare (Va amintiti zicala, cel ce nu stie ca nu stie…ocoleste-l? Eheee, mare e Gradina ta Doamne si multi de acestia sint in ea!)

Credeti ca merita sa reveniti pe un astfel de blog? Merita sa credeti ce va spune, fara sa cercetati? Eu n-am considerat ca merita sa le fac publicitate, oferindu-va citeva link-uri, nici macar spre amuzament.

Ei bine, cam asa sta treaba si cu ora de religie in scolile romanesti. Convinsa fiind ca extrasele din manuale, de genul „daca esti obraznic, te calca masina” sint incercari de discreditare a Bisericii, am patruns in jungla programei scolare pentru Religie. Sigur, sint si parti bune:  sarbatorile imparatesti, cite ceva despre post si rugaciune… Adica Tatal Nostru e imperativ pentru un crestin, nu-i asa? Ca putem sa-l invatam mergind la slujba, unde se spune de nenumarate ori, sau poate bunica sau mamica ni-l „preda” in fata icoanei, e altceva. Fara sa vorbim de nenumaratele carti de rugaciuni de care tarabele sint pline.

Dar unde este explicatia semnificatiei rugaciunii? Unde este indrumarul privind ritualurile si traditia? Unde este doctrina? Unde este Biblia, oameni buni?

Asa ca am inteles ca ora de religie nu este pentru a crea sau intari credinta si nici pentru a explica doctrina. Este pentru a spala creierele. Pentru a exersa memoria cu vietile sfintilor, „povestiri biblice” reformulate conform politicii oficiale si rugaciuni invatate papagaliceste. Probabil pentru a cultiva frica de Dumnezeu? (Dar ce ne facem, ca in Evanghelie se spune ca porunca cea mai mare e sa-L iubim, nu sa ne fie frica de El?) Pentru ca un numar marisor de absolventi de teologie la specializari care nu aduc hirotonisirea, femei in special, rude de preoti in general, sa aiba un salariu de la buget.

Credeti ca orele de religie au facut copiii sa citeasca Biblia mai mult si mai cu drag, sau poate au chiulit si de la aceste ore ca si de la altele? Oare Dumnezeu il va judeca pe cel mic daca n-a reusit sa invete pe de rost o rugaciune? Il va pedepsi oare pentru ca a chiulit, sau nu il va asculta cind vine la El plingind? Ce drept avem atunci noi sa-i dam nota mica? Poate fi cuantificata credinta si masurata comunicarea cu Dumnezeu?

Ora de religie e la fel ca si  „Comentariul tau e in asteptare” – un mijloc de indobitocire si de a-ti impune parerea bagind pumnul pe git celor care te contrazic.

Rezultatul? Dumnezeu isi face lucrarea in lume, iar omul face lucrarea Lui, fie ca ora de religie vrea sau nu.

Nu religiei in scoli! Nu fatarniciei celor care condamna Internetul ca smintitor si isi fac in schimb pagina pe Facebook si site pentru donatii! Celor care condamna televizunea, insa isi fac posturi de televiziune. (Ghici – cind au avut dreptate? 😛 ) Celor care predica ecumenismul, dar se tem de istoria religiilor. Da religiei in Biserica, in familie, in minastire, Da preotului care-ti intra pe usa ca sa te sfinteasca si Da duhovnicilor care pot aplica „Lasati copii sa vina la mine” prin duh si iubire si nu cu batul si cu nota mica in catalog.

 

Orasul viitorului idiocratic

Idiocracy (2006), sau incotro duce mentalitatea spagii

Comunismul si cu precadere epoca Ceausescu, este inca un subiect sensibil dupa 25 de ani. Ne ferim sa discutam despre asta sau chiar sa dam nume, precum vrajitorii din Harry Potter se fereau sa-l numeasca pe Voldemort. Cu atit mai mult e necesar sa ne gasim curajul de a deconstrui unele din consecintele mai putin evidente, care insa ne afecteaza azi mai mult decit oricind.

Definitia underground a PCR a fost „Pile, cunostinte si relatii”. Recunoasteti persistenta acestui „partid” printre noi? Cum functioneaza mentalitatea spagii?

„Nu primim bacsis” era afisat peste tot inainte de ’89.  Cu greu am inteles care era miza luptei cu bacsisul. Vedeti in filme – sau in realitate – cum room service boys and girls asteapta cu mina intinsa dupa ce te-au servit? Pentru cine e mai umilitor, pentru ei, care cersesc legal, sau pentru tine, care consideri ca ai platit deja pentru acel servici, dar ti-e jena de jena lor si de salariile lor minuscule, patronii calculindu-le potentialul bacsis ca venit?

Pornind de la ideea ca salariile sint mici si nu exista pe piata articole strict necesare traiului, binevoitorii au dorit sa-si exprime recunostinta oferind ciocolata, tigari sau chiar vitei intregi, fara a fi solicitate. Cei care le-au primit, au inceput sa-si imagineze ca li se cuvin si deci sa le ceara tuturor. Indiferent de pozitia lor sociala, de posibilitatile lor, sau de calitatea serviciului prestat. Ce a adus in plus comunismul? veti intreba. Ei bine, a adus accesibilitatea spagii pentru toate clasele sociale.

Persoanele nepregatite si-au dorit mai mult decit puteau obtine in mod cinstit. Posturi mai bune, salarii mai mari, in prezent profituri necuvenite. Si le-au obtinut, prin aparatul de pile si relatii. Care azi functioneaza mai bine decit oricind. Unde este cerere, apare si oferta.

Cine este cel mai vinovat in acest lant al slabiciunilor? Cel care cere? Cel care ofera pentru ca i s-a cerut? Cel care ofera pentru ca vrea sa ocoleasca sistemul? Sau cel care ofera fara sa i se ceara si fara sa aiba nevoie de favoruri? Sau mai bine, citi dintre noi nu am avut nevoie de favoruri? Citi dintre noi am preferat sa ne sustinem cauza, daca a fost dreapta, in loc sa cedam presiunii sistemului si sa platim pentru ca dreptatea, pe care o aveam deja, sa ne fie recunoscuta? Citi dintre noi sint 100% cinstiti, nu au nici o musca pe caciula pentru alungarea careia sa fie dispusi sa dea spaga?

Incotro ne duce mentalitatea spagii?

Presupunind ca avem un copil cu rezultate slabe la invatatura, ce facem? Acceptam evidenta? Dam militaria jos din pod ca sa-l punem cu burta pe carte? Sau deschidem cu capul usa cancelariei, ca sa „corectam” notele odraslei?

Presupunind ca sintem studenti si n-avem nici un chef sa ne scriem lucrarile de licenta, sau de doctorat, iar toata facultatea am copiat la examene si am tinut-o tot intr-un chef, ce facem? Ingrasam porcul in Ajun, repetam anul ca sa ne pregatim temeinic, sau platim pe cineva ca sa ne scrie proiectul? Sau ca sa ne dea acces la unul mai vechi din arhiva, pe care sa-l putem copia in voie? Cum explicam acuzatia de plagiat adusa d-lui Ponta, urmata de acuzatia de plagiat adusa celui dupa care s-a plagiat? Amindoi au platit acelasi individ ca sa le scrie lucrarea de doctorat, individul a copiat din aceeasi sursa sau amindoi au copiat aceeasi lucrare mai veche din arhiva facultatii?

„Sa nu marturisesti strimb impotriva aproapelui tau” e una din porunci. Copiezi la un examen, deci marturisesti strimb ca ai invatat ceva si iti defavorizezi aproapele care a invatat si nu mai are sanse egale cu tine, mai ales daca examenul e eliminatoriu. Se pare totusi ca majoritatea romanilor sint crestini…

Si uite asa, ajungem ca acesti ratati spagari sa aiba la rindul lor copii. Ce vor face cu ei? Ii vor invata ca nu e nevoie sa invete (!) si ii vor duce mai departe pe culmile succesului platind o diploma, dind o spaga pentru niste contracte grase, etc. Cine ii mai respecta astazi pe profesori? Dar se respecta profesorii pe ei insisi? Cum sa respecti un profesor care iti cere 200 EUR ca sa te treaca examenul? Ce pot sa predea profesorii care si-au luat examenele cu servite?

Si uite asa, prostii prospera, in timp ce oamenii cinstiti si educati renunta sa mai „iasa in fata” si sa-si sustina cauza, renunta sa mai candideze, renunta sa mai locuiasca in tara. Nici afara nu e mai bine. Nu dai spaga, dar nici tratat echitabil nu esti. Studiile nu ti se recunosc. Cetatenie nu poti primi. Pentru ca si la ei legile sint votate ca si la noi: la comanda celor care nu au dreptatea de partea lor, dar au banul in buzunar.

Ei bine, daca va place asa, va invit sa vizionati filmul Idiocracy(2006),  ca sa vedeti incotro va indreptati. Daca nu va place, e timpul sa fiti cinstiti si sa luati masuri. Incepeti cu sloganul comunist: „Invatati, invatati si iar invatati!” – poate ca nu era chiar asa de rau (sloganul).

Al doilea film al artistului. Informatiile interesante cuprinse in descrierea videoclipului se regasesc pe larg in pagina Wikipedia dedicata lui Ralph Steiner:
http://en.wikipedia.org/wiki/Ralph_Steiner
Contemporan cu miscarea artistica Bauhaus, regasim cumva simplitatea si functionalitatea acesteia in acest film, dar si asemanari cu miscarile artistice abstracte si minimaliste.

Un film uimitor de usor de urmarit, cu valoare artistica, dar si didactica. Orice elev sau student care invata despre transformarea miscarii liniare in miscare de rotatie (si invers) va gasi aici imagini unice, la care nu are acces la scoala. Un minunat exemplu al frumusetii simplitatii si simetriei ascunse in orice obiect.

Concursuri vs tombole – este loteria mai onesta??

Participarea la un concurs implica un gentlemen agreement pentru cele trei parti implicate: organizatorii, participantii si juriul. Participarea la o loterie – la fel.
Diferenta majora este jurizarea: intr-un concurs, juriul evalueaza prestatia concurentilor, intr-o tombola, juriul evalueaza prestatia organizatorilor.

In loterie, juriul valideaza corectitudinea numerelor extrase  – nu stim insa cit de bine se asigura asupra: functionarii aparatului, distribuirii aleatorii a numerelor cistigatoare anterior extragerii. Daca acestea sint verificate, sansele noastre de a cistiga tin pur si simplu de statistica, adica sint in mina celui care distribuie banii. M-am gindit de multe ori ca ar fi diavolul acest distribuitor. Experienta mi-a aratat ca Dumnezeu are intotdeauna grija sa-i intoarca lucrarea spre un bine mai mare, prin aceasta neinsemnind mai putin ca unii dintre oameni fac lucrarea diavolului si vor plati pretul catre acesta, mai devreme sau mai tirziu.

Daca jurizati o tombola cu bilete extrase din palarie, asigurati-va ca omul care le extrage nu este prestidigitator si nu are nimic ascuns in mineca, dar si ca organizatorii nu au instalat o masa cu fundul gaurit 😀

In cazul concursurilor, portitele de falsificare pe care le luam in calcul de cele mai multe ori, mai ales cind rezultatele sint in mod evident manipulate, se refera la juriu si concurenti. Presupunem ca juriul a inchis ochii sau a primit spaga, sau a avut cine stie ce orientari politice sau favoritisme. Ne intrebam care dintre concurenti a platit sau a facut presiuni.
Ati luat vreodata in calcul implicarea organizatorilor in falsificare?

Exemplu: Campionatul mondial de fotbal din Africa de Sud
Exemplu: Concursul de martisoare de pe Crafty.
Ce legatura au una cu alta? Organizatorii au creat cadrul falsificarii rezultatelor, intr-un mod subtil care duce de nas privitorii.
Pentru ca nu cunoastem in amanunt bucataria campionatului, o sa dam exemplu Crafty. Organizator: Crafty. Juriu: publicul. Concurenti: magazinele gazduite de Crafty.
Apar doua moduri de a trisa din partea participantilor: unul constient si unul inconstient. Cel constient este inscrierea in concurs a unor obiecte, altele decit martisoare, care sint prezentate ca eligibile. Cel inconstient este inscrierea in concurs a unor obiecte care nu sint martisoare, insa in imaginarul colectiv au inceput sa fie confundate cu martisoarele, fiind adesea oferite in locul acestora.
Organizatorii nu elimina trisorii din concurs, drept pentru care juriul voteaza ce-i place mai mult, considerind ca selectia privind eligibilitatea a fost facuta de organizatori. Rezultatul: momentan pe primul loc se afla un obiect a carui singura legatura cu martisorul este combinatia de culori.

Pe scurt, cita vreme juriul este cinstit, loteria este mai onesta, deoarece organizatorii sint cei verificati. Concursurile pot fi manipulate din umbra de organizatori. Si uite asa cei mai buni dintre cei buni se scirbesc sa mai participe la concursuri.

De ce am detaliat? Pentru ca veti merge de multe ori la interviuri (care tot concursuri sint, mai intii de dosare, apoi de prezentabilitate), veti participa la concursuri sportive, olimpiade scolare, etc, voi sau copiii vostri. Veti participa la alegeri, unde organizatorii nu sint verificati de nici un juriu. Fiti pregatiti in avans. Deschideti ochii bine si invatati sa speculati fisurile in organizare. Nu cedati daca organizatorii nu sint onesti: chiar daca nu ati cistigat, simpla participare uneori poate fi mai semnificativa decit cistigarea concursului. Respectati gentlemen agreement-ul cu voi insiva: fiti cinstiti inainte de toate.
Cineva care nu a fost cinstit nu va putea vreodata arata cu degetul pe altii la fel ca el, de frica sa nu fie si el descoperit. Asa ca fiti onesti si nu veti mai avea frica de nimic.
Toate cele bune!