Deconstructia cliseului

Definitie

Desi substantivul este nou, cliseele sint vechi. Flaubert era deja sastisit de ele cind a scris al sau „Dictionar de idei luate de-a gata”.

Cuvint preluat din jargonul tipografic, trecind prin cel al fotografilor, unde placa tipografica, respectiv negativul unui film pot fi refolosite pentru un numar infinit de transpuneri pe hirtie, cliseul din viata de toate zilele este un sablon mental reutilizat pina la uzura extrema. El lipeste o eticheta pe un obiect sau eveniment, intiparind in imaginarul colectiv acea eticheta in locul obiectului/evenimentului in sine.  Nu „credem” in el, insa am dezvoltat un automatism care-l aduce mereu la suprafata. Rezultatul este saracirea de continut a vietii si dezvoltarea ochelarilor de cal. Dar ce este mai grav este ca e transmisibil, cu o viteza care depinde doar de viteza circulatiei informatiei. „Devine viral”, ca sa exemplific tot cu un cliseu, care a trecut din limbajul adolescentilor internauti in cel al mijloacelor mass-media si din engleza in romana, fara ca utilizatorii sa se aplece prea mult asupra sa.

Cum functioneaza

In conditii normale, aparitia si raspindirea cliseelor urmeaza tiparul ticurilor verbale. Ambele sint mecanisme de auto-protectie a creierului, care se declanseaza automat, dar pot fi controlate in mod constient.

Dezvoltam un tic verbal cind incercam sa folosim cuvinte care nu spun nimic, pentru a ascunde o pauza in vorbire, lipsa din vocabular a cuvintelor potrivite, sau lipsa de cursivitate a discursului. La inceput ne cumparam timp, ca sa umplem spatiul gol fara sa dam de gindit interlocutorului, apoi descoperim ca este mai comod sa apelam la ticuri, renuntind complet la dezvoltarea ideii schioape. Speram ca interlocutorul va completa mental propozitia. De aceea, unul dintre cele mai frecvente ticuri verbale este „Stii?”, urmat indeaproape de „Intelegi?”. E posibil chiar sa incepem sa ne mindrim cu originalitatea noastra si sa repetam un tic verbal ca pe un fel de semnatura.

Daca vorbitorul ne este apropiat, are un ascendent asupra noastra, are calitati de lider, sau pur si simplu petrecem mult timp impreuna, la un moment dat vom prelua ticurile sale, ocazional dindu-i si noi vreunul in schimb.

In mod similar, folosim cliseele pentru a ne integra in societate, mimind cunoasterea intima asupra unor lucruri ce ne sint straine. Ele ne permit sa abordam subiecte diverse fara a invata vreodata ceva despre ele, sa formulam pareri fara a fi nevoie sa le gindim, dar si sa ne alipim unei anumite culturi, prin afisarea unor clisee culturale comune.

Ca si reflexele conditionate, cliseele se creeaza prin asociere. Daca perechea determinat (loc, eveniment, fenomen, obiect, etnie, etc) – determinant (eticheta) este repetata de suficiente ori, eticheta se va lipi in mintea noastra de obiectul pe care il reprezinta, astfel incit ori de cite ori ne gindim la determinatul sau, creierul ii va asocia automat determinantul cel mai cunoscut.1

Spiritul critic amortit permite memorarea rapida a cliseului, mai ales daca el circula deja de ceva timp, fiind intarit prin multiplicare. Daca insa dobindim o cunoastere intima a determinatului, sau ne-am exercitat suficient spiritul critic inca de la prima intilnire cu eticheta, aceasta nu va fi preluata ca atare.

Clisee versus simboluri

Desi ambele sint de natura culturala, intre cliseu si simbol exista o diferenta majora. Cliseul este o eticheta arbitrara, simbolul este o reprezentare derivata din natura insasi a reprezentatului sau. Cliseul este un automatism dezvoltat prin mimetism, simbolul necesita invatare, cunoastere intima a subiectului.

 Factori de presiune

 Sistemul educational institutionalizat

Desi scoala este sursa primara de informatie, saminta culturii generale si locul unde invatam sa invatam, o etapa absolut necesara pentru dezvoltarea noastra ca indivizi, sistemul scolar in forma actuala este si cel mai mare generator de clisee. Pe de o parte, pentru a intipari notiunile elementare in mintea copiilor, creeaza si foloseste o imagerie simplificatoare, care functioneaza drept catalizator, daca educatia nu continua la un nivel de abstractizare superior. Pe de alta parte, modul de verificare a cunostintelor impune de multe ori memorarea ca atare a informatiei din manualele scolare.

Elevul devine vulnerabil la clisee, nu pentru ca trebuie sa memoreze informatiile corecte si este sanctionat daca nu le diferentiaza de cele gresite, ci pentru ca este descurajat de sistem sa-si exercite spiritul critic si sa emita pareri proprii, sau sa aduca informatii din alte surse.

Reutilizarea referatelor, favorizata de internet, repetarea lipsita de fantezie a temelor standard pentru compunerile literare, intirzierea actualizarii informatiei din manuale si cursuri, reproducerea papagaliceasca a lectiilor, impusa de unii profesori, toate duc la aparitia unor formulari tip cliseu care plafoneaza profesorii si au efecte dezastruoase asupra elevului/studentului. Adaugati in ecuatie si inevitabila politizare datorata dependentei sistemului de culoarea guvernelor si veti obtine o problema care isi asteapta rezolvarea de secole. De aici deriva si procentul enorm al inventiilor si descoperirilor stiintifice majore venind de la copii, nespecialisti sau enciclopedisti – neincorsetati de convingerea ca informatia oficiala este definitiva si inatacabila, ei au dat curs pina la capat ideilor care i-au bintuit.

„Expertii” mass-media

Avem nevoie de experti. Chiar daca, de exemplu, inteleg de ce zboara avionul, asta nu inseamna ca stiu sa-l pilotez si cu atit mai putin ca stiu sa-l construiesc. Pot sa invat, dar pina sa ma hotarasc sa o fac, stiu bine ca, daca pilotii si proiectantii de avioane n-ar fi experti, nu m-as urca intr-unul cu acelasi curaj. Expertul si enciclopedistul care a inventat domeniul in care s-a specializat expertul sint oarecum precum yin si yang. In timp ce enciclopedistul isi extinde interesele in domenii complementare, incercind sa capete o viziune de ansamblu asupra lumii, specialistul trece de regula printr-un sistem de invatamint care ii restringe competentele, pornind de la cultura generala, spre meserie sau profesie si culminind cu doctoratul, care ofera expertiza aprofundata intr-o singura patratica a unui domeniu.

Adevaratii experti sint invizibili pentru publicul general, chiar daca sint extrem de cunoscuti de cei care au nevoie de ei – angajatorii, alti experti din acelasi domeniu, invataceii. De aceea, sistemul marturiilor se aplica si in cazul lor: daca suficienti oameni de incredere depun marturie ca persoana este un expert, ne simtim indrituiti sa-l consideram ca atare si sa consideram de incredere informatia ce ne-o ofera, cel putin in domeniul sau de expertiza, fara sa-l mai supunem unui examen de verificare a cunostintelor. Nu avem motive sa extrapolam si sa consideram de incredere orice informatie ne ofera, din orice domeniu, totusi, in practica, de multe ori individul, furat de val si neobisnuit sa-si puna prea multe intrebari, cade in aceasta capcana.

Exact pe aceasta slabiciune mizeaza mass-media cind isi promoveaza proprii experti. „Tehnica pelicanului”2 nu este noua. Folosita intensiv in comert, se regaseste in orice manual pentru agentii de vinzari, iar comertul de tip „multi level marketing” (retele de consumatori-vinzatori) a impins-o spre perfectiune. O persoana, suficient de cunoscuta ca s-o considerati de incredere,  care functioneaza ca martor,  va prezinta o terta persoana ca fiind expertul, dupa care acesta va avea destula autoritate ca sa va arate ca exact de produsul/serviciul/reteaua lui aveti neaparat nevoie ca sa traiti (mai) bine.

Mass media foloseste aceasta tehnica pe scara larga, de la interviurile cu persoane cunoscute, a caror simpla prezenta vinde ziarul/emisiunea, pina la promovarea intensiva a propriilor „vedete”, care ulterior vor promova alte „vedete” interne, dar totodata va vor vinde si pasta de dinti sau detergentul nu-stiu-care. Televiziunea este cea mai insistenta in folosirea tehnicii pelicanului, deoarece s-a transformat pe nesimtite, dintr-un vehicul de informatie intr-un vehicul de publicitate, din ce in ce mai agresiv.

Se simte acut nevoia unei etici a persoanelor publice – sau care ies in public. A vorbi si mai ales a emite pareri despre ceva care iti este necunoscut, pentru care nu ai pregatirea necesara, sau avind un scop ascuns, este de neiertat, nici macar sub scuza prostiei, mai ales atunci cind o faci din postura de expert.3

DIY (fă tu însuți)

De la seturile de croitorie continind tipar, instructiuni pas cu pas si material, pina la avioanele de asamblat pentru copii, fiecare dintre noi a avut de a face cel puțin o data cu un produs DIY, chiar dacă e vorba doar de surpriza unui ou Kinder.

Ideea in sine nu este rea, ea stind de fapt la baza tuturor manualelor de cind e lumea – invatam prin repetitie. Jean Railla, in „The Punk of Craft” (Craft nr. 2, 2006), noteaza: „Este ceva hotarit anti-autoritate in cautatul in tomberon pentru a recicla, sau in tricotat, intr-o era in care putem cumpara cu usurinta bunuri ieftine, iar cultura corporatista si consumerismul salbatic sint in expansiune. In era hipermaterialismului, a lui Paris Hilton si a gentilor de firma de 1000$, probabil ca lucrul de mina (craft) este cea mai moderna forma de rebeliune.”

Iata pericolul! Daca invatarea nu este urmata de initiativa creativa, in loc de o revolutie, reproducerea identica a subiectelor DIY duce la robotizare. Simtul critic este amortit de nevoia de a termina un obiect care nu-ti mai place, dar nu vrei sa recunosti pierduti banii ce i-ai dat pe el.

„Pe termen lung, cel mai puternic aspect al lucrului de mina modern este ca rastoarna cu susul in jos paradigma culturii noastre orientate spre rezultat. Ce conteaza mai mult decit ce lucrezi este cum o faci, sau pur si simplu daca alegi sa lucrezi ceva.” (op. cit.)  Ce te faci insa daca vrei doar sa-ti umpli timpul sau sa umpli un palmares? In loc sa continui sa experimentezi, traduci acest „rezultatul final conteaza mai putin” prin alegerea si promovarea unor rezultate grosolane, prost executate, sau pur si simplu urite. Pe masura ce vrei sa cresti in numere, fara sa fii nevoit sa evoluezi, vei fi tentat sa alegi calea cea mai simpla – lucrurile la indemina, usor si rapid de facut. Anume kiturile DIY comerciale (exista chiar si pentru sapunuri) si revistele de profil intesate de reclame pentru kituri, care promoveaza o multime de clisee, pentru ca aceastea au vinzarea garantata. Dezastrul din scrapbooking, in care se folosesc stampile in loc de desen si flori gata taiate, cumparate la plic, este depasit doar de cel din revistele despre cusaturi, care vind pina si ramele din fotografiile de control.

Eliberarea de sub tirania cliseelor nu se poate asigura printr-un tutorial (DIY). 🙂 Dar daca invatam sa punem intrebarile potrivite, apare la un moment dat si luminita de la capatul tunelului.

 


  1. Sa vedem, cumva afirmatia mea din articolul precedent, privitoare la minastirile-hotel, v-a adus in minte cirtelile televizate impotriva dorintei de bani a oamenilor Bisericii? Cliseul „lacomiei preotilor”? Stop! Mai cititi o data! Calugarul face ascultare, ca asta e porunca lui, gazduieste calatorii, ca asta e misiunea oricarui crestin. Mt 10:8-10 spune: „ca vrednic este lucratorul de hrana sa.” Plata traiului de zi cu zi al preotului, lucratorul pentru noi, se face deja de la buget, adica de la contribuabili. Voi, cei care cirtiti, sinteti cei care supralicitati. Voi donati bani pentru construirea acestor minastiri, nu ca sacrificiu personal, nu ca sa aiba Dumnezeu mai multe lacasuri unde sa-si faca lucrarea, ci pentru a va linistiti constiinta. Prin voi vine sminteala!(Matei 18:7)  Enoriasii se intrec intre ei, care plateste mai mult pentru un botez, sau o inmormintare. Ca sa stea in fata. Ca sa nu se faca de ris. Ca sa cumpere mai multa iertare de la Dumnezeu. Iar daca dati, aveti vreunul curajul sa dati ca femeia sarmana, ultimul vostru ban? Sau va e rusine sa puneti maruntis in cutia milei? Alo! Treziti-va! Catolicii au inventat indulgentele, nu ortodocsii. Cind citeste pomelnicul, preotul nu spune si cit ati platit pentru el. Dumnezeu nu cere bani ca sa te ierte, ci doar sa-ti para rau suficient incit sa-i ceri iertarea. 
  2. Din prima carte de vinzari in care am descoperit tehnica, am aflat si povestea care sta la baza numelui bizar. Se pare ca pelicanii din golful Monterrey nu mai stiau sa vineze si mureau de foame. Drept pentru care biologii au adus pelicani din alte locatii, care i-au invatat din nou sa se hraneasca. Tot astfel, „expertul” are rolul de a te face sa inghiti „ca pelicanul” orice ti-ar vinde ulterior agentul de vinzari care l-a invitat. Este o dubla imputernicire: agentul imputerniceste expertul, al carui singur rol este de a imputernici la rindul sau agentul, pentru ca acesta sa incheie ulterior vinzari repetate, chiar in absenta expertului. 
  3.   Doua exemple de astfel de falsi experti, deveniti periculosi, dincolo de ridicol. Primul este si cel mai notoriu, anume domnul Mencinicopschi, angajatul domnului Voiculescu, proprietar fraudulos al Institutului unde respectivul Mencinicopschi a devenit director si proprietar al televiziunii Antena 1. O televiziune de unde directorul Mencinicopschi, prezentat insistent ca expert, a lansat in eter numeroase pareri privind alimentele, desi este complet lipsit de orice expertiza in domeniul nutritiei si al industriei alimentare – clisee pe care le regasim in revistele pentru femei si care se schimba o data cu moda dietelor si cu interesele importatorilor de fructe exotice. Al doilea exemplu l-am intilnit acum citeva zile intr-o emisiune a Radio Romania Actualitati, din pacate am pierdut prezentarea participantilor la discutie. Acest domn, presupun istoric (daca nu cumva o fi fost si domnia sa la fel de istoric precum era domnul Mencinicopschi expert in produsele alimentare), vorbind despre bataliile lui Mircea, le-a categorisit ca pe o cruciada tirzie. Diferenta intre cruciade  si bataliile pe care Mircea le-a purtat este batatoare la ochi chiar si pentru un elev de scoala generala. Ori inocularea in mintea ascultatorului a unui astfel de cliseu – echivalenta intre evenimente aflate de fapt in antiteza, intre cruciade (catolici vs. otomani) si luptele romanilor (otomani vs. ortodocsi) – este o manipulare mirsava si defaimatoare impotriva ortodoxiei, al carui cap local era domnitorul roman
Anunțuri

Un comentariu

Opinii? Comentarii? Aici le puteti exprima liber:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s