Recuperarea traditiei in lumea post-socialista

Probabil ca fiecare dintre noi isi aminteste emotia primei sorcove, misterul florilor ei de hirtie. Sau numaratul covrigilor,  dupa colindete. Sintem un popor cu multe traditii, pentru toate virstele.

Dar pentru observatorul care calatoreste de la sat la oras, sau invers, in perioada sarbatorilor de iarna, diferenta culturala intre cele doua medii nu poate trece neobservata.

La oras colindele incep cu multe zile inainte de Craciun, intr-un haos zgomotos, la orele cele mai nepotrivite, datorita fricilor de tot felul care tin copiii in casa dupa o anumita ora. Esti agresat sonor de tiganii cu ursul fals care bat toba zgomotos pe strada, asteptind sa le pice de la balcoane bani sau macar mincare. In orice oras al tarii, inevitabilul Plugusor provine din manualele scolare, biciul s-a transformat in pocnitoare, Capra este jalnic pavoazata si in afara de „Tac, tac, tac, caprita, tac” nu stie sa spuna mai nimic.

Stramutindu-ne la tara, ne va uimi regasirea unor sarbatori care n-au reusit sa se integreze la oras, cum ar fi Iordanitorii si Calusarii, fluierul si dansul sofisticat care acompaniaza Capra, orele imposibile – miezul noptii sau crapatul de ziua – la care se desfasoara majoritatea obiceiurilor, dar si  saracia textelor strigate in noaptea de Ajun, deplasarea spre violenta, indiferenta celor care fac obiceiul doar ca sa mai cistige un ban de buzunar.

Este imbucurator ca obiceiurile inca rezista, insa e dureros felul in care ele nu mai rezoneaza cu sufletul romanului. Nu doar ca nu le mai intelegem, dar nici nu mai simtim respect fata de ele si nici nu le mai indeplinim cu pasiune, sau macar placere. Ce s-a intimplat?

Incercarea de punere in practica a comunismului, dar mai ales destramarea regimurilor politice de tip socialist, au avut un impact permanent, atit asupra tarilor in care au functionat, cit si asupra celor care li s-au opus din rasputeri.

In transmiterea traditiei a aparut un hiatus, de care se fac vinovati doi factori esentiali: destramarea comunitatilor si refuzul generatiei de mijloc de a functiona ca releu.

Comunitatea functiona ca un regulator. Majoritatea traditiilor necesita participarea colectiva a membrilor comunitatii, iar cei care se sustrageau sau efectuau incorect ritualurile – incluzind aici nu doar riturile esentiale, nastere, botez, nunta, inmormintare, dar si cele de peste an, cit si „tinerea” sarbatorilor cu impact asupra ordinii naturale – erau trasi de mineca si adusi la ordine de „opinia publica”, sub amenintarea  excluderii din comunitate. O amenintare de cele mai multe ori doar subinteleasa, pentru ca excluderea, in comunitatea crestina, este rareori practicata, fiind preferata „reeducarea” permanenta, precum in ortodoxie nu intilnim excomunicarea1. Din nefericire, in prezent notiunea de comunitate este amenintata de ingrijorarea crescinda fata de intimitatea vietii private, ingrijorare alimentata pe de o parte de organismele destinate „securitatii” publice sau private si pe de alta de inghesuirea individului in aglomerari urbane in care peretii sint subtiri si spatiul privat devine din ce in ce mai strimt, coplesit de spatiile comune si publice. In paralel, reinterpretarea comunitatii prin prisma „gastii” duce la diluarea ei pina aproape de disparitie. Diferenta este una la nivel de idee. Comunitatea este destinata mentinerii in functiune a lumii si, prin extensie, a individului, care beneficiaza de roadele acestei functionari normale. Gasca, aparuta tocmai ca urmare a dezradacinarii individului din comunitate, creeaza iluzia sentimentului de apartenenta prin satisfacerea ego-ului si supunerea individului unor arbitrarii comandamente sau comportamente mimetice decise de lideri. Actualele „trenduri” in moda functioneaza similar cu gasca, presind pe punctul sensibil al celor care se auto-izoleaza din comunitate pe alte criterii decit cel al ordinii naturale.

Trebuie sa facem o distinctie intre evolutia fenomenului in tarile ex-socialiste si cele care au trecut direct de la capitalism la globalism.

In tarile socialiste, comunitatea a supravietuit pina la revenirea la capitalism, in timp ce indivizii au fost profund afectati. Propovaduirea ateismului si dezvoltarea etnografiei, ca justificare a fiintei nationale, a facut ca generatia educata si iesita la pensie in socialism sa priveasca traditiile ca folclor, ceva ce trebuie colectat de altii, explicat de istorici si care se exerseaza in formatiile de dansuri populare, Cintarea Romaniei si cooperativele Muncitoarea. Deresponsabilizarea individului l-a facut sa devina inovator in materie de ritualuri, acestea pierzindu-si pentru el caracterul religios si devenind un mod de a se arata ca „bun cetatean, stilp de nadejde al comunitatii”, o competitie in care isi afirma importanta proportional cu suma cheltuita pentru nunta si inmormintari, sau cu numarul de turnulete de pe acoperis. Desi comunitatea a rezistat, grupata in jurul bisericii, traditia si-a pastrat caracterul religios doar pentru batrini si copii, care puteau efectua ritualurile fara riscuri. Generatia activa economic, eliberata de constringeri abia dupa „Revolutie”, a inceput sa practice ritualurile mai mult din obligatie, stapinita totusi de teama obscura ca s-ar putea intimpla ceva rau daca nu le respecta, macar aproximativ. Neinteresati sa invete de la generatiile anterioare, nici macar de la proprii parinti, au pierdut si gesturile si semnificatiile lor. Au transformat in cirpe de vase minunatele cusaturi traditionale si au demolat casele vechi, fara sa pastreze macar poze ca sa le vedem cum aratau. La fel ca in cazul copiilor cu parinti la munca in strainatate, s-a creat o punte intre doua generatii nealaturate, una care incepe sa uite si una care nu poate intelege integral, cu implicarea restrictionata de autoritatea generatiei intermediare, care functioneaza ca un baraj. Generatia intermediara refuza sa transmita mestesugurile traditionale si chiar notiunile de baza ale vietii de zi cu zi. Fie ca isi vor copiii cu un loc de munca sigur si caldut, in care sa nu faca nimic – vremuri de mult apuse – fie se uita peste gard la vecini si incep sa creada ca nu se cistiga destul (cinstit) din meseria lor, fie au impresia ca si-au croit singuri drum in viata si deci e de datoria copiilor sa faca la fel.

In celelalte tari, in care comunismul a fost interpretat doar ca o noua orientare politico-filozofica si nu ca mecanism de creare a „omului nou”, traditia s-a diluat prin incurajarea „libertatii religiei” de catre stat (un organism in esenta non-religios),  ca reactie la materialismul-dialectic. Obiceiuri noi si vechi, mai mult sau mai putin autohtone, au fost alterate de fiecare predicator cu succes la public si de fiecare intreprinzator care a putut sa scoata ceva profit din vinzarea artefactelor religioase. Unele sarbatori au devenit fenomene esential comerciale, simbolurile asociate au fost repetate, afisate in spatiul public, incluse in reclame, reproduse in obiecte kitsch, pina ce au devenit clisee. Dar ceea ce este mai grav, comunitatea religioasa a fost prima care s-a destramat. Desi nenumaratele asocieri, de la Green Peace pina la asociatiile de fermieri si proprietari de apartamente, au proliferat in mod natural (si nu impus de lege, ca la noi), ele sint grupuri de interese si nu comunitati. Desi se colecteaza ajutoare pentru necunoscuti din tarile lumii a III-a, nimeni nu te ridica daca ai cazut pe strada, copiii trag cu pusca in colegii de scoala, in timp ce parintii lor din Vestul (ramas) Salbatic trag cu pusca in emigranti. Desi intilnim nenumarate secte, unele derivate din crestinism, altele „originale”, precum Bahai, ele sint bazate tocmai pe deritualizarea unui cult religios originar, o deritualizare care pune in prim-plan pe guru, „liderul spiritual” si nevoile lui – de la bani pina la mindrie – si ghideaza ego-ul credinciosului spre urmarirea mintuirii/iluminarii personale, in detrimentul comunitatii si Universului. Globalizarea a dat lovitura finala comunitatii, prin institutionalizarea mobilitatii individului si imixtiunea mijloacelor media in spatiul privat. Traim si noi azi importul si exportul de creiere si forta de munca, transformarea inmormintarilor si nuntilor in stiri, dar si transmiterea la TV a slujbei religioase si comercializarea mastilor si costumelor de Halloween, in timp ce nimeni nu-si mai aminteste de sarbatoarea noastra cu dovleci scobiti. 2

Colac peste pupaza, de parca situatia n-ar fi fost indeajuns de trista, tarile Uniunii Europene traiesc un cosmar suplimentar: Directivele Comunitare, emanatii ale unor politicieni care nu cunosc indeaproape nici macar realitatea propriilor tari si care impun cetatanului particular comportamente contrare traditiei, cum ar fi utilizarea caselor mortuare si taierea animalelor domestice in abatoare. Mai tineti minte vorba ceea? „Am scapat de inundatii, n-am scapat de indicatii”. Ciudat, e valabila si-acum. 😛

Ne aflam intr-o situatie paradoxala. Desi de cca 150 de ani culegem folclor, sintem departe de a ne cunoaste traditiile. Informatiile au fost culese haotic, fie prea generale, fie specializate pe anumite domenii – ambele modalitati, desi conduse „stiintific”, s-au derulat cit se poate de neprofesional3.

Si uite asa, pe fuga, avem muzee in care am mutat case din diverse zone, insa nu mai avem mestesugari care sa stie cum au fost construite si cu atit mai putin batrini care sa ne explice de ce au o anumita structura si la ce folosea fiecare camera, cum erau orientate in spatiu si cum erau amplasate in cadrul proprietatii. Unde erau pomii, unde gradina si unde grajdurile fata de casa, unde era casa fata de drum si fata de apa/padure/vecini? Ocupatia si starea sociala a proprietarilor casei de multe ori determina si structura ei – dar nu avem nimic documentat, iar casele nationalizate inca aflate in picioare au fost si restituite si deja demolate/reconstruite dupa ureche, gratie (si) unor arhitecti lipsiti de coloana vertebrala. Gasim picturi sau fotografii ale costumelor populare – fara referiri insa la proprietarii acestora – conditie sociala, virsta, situatie familiala si cu atit mai putin la momentul anume, cind respectivele costume erau purtate4. Avem culegeri de povesti,  zicatori, inregistrari audio si video cu muzica si dansuri  – insa ignoram asocierile dintre ele si costumul popular sau activitatile zilnice, sau dintre anumite texte si muzica pe care erau cintate.  Avem nu doar imagini, ci si costume populare intregi, pastrate in muzee, insa in majoritatea satelor nu mai este nimeni in stare sa teasa, sa croiasca si sa coasa un costum popular de la cap la coada si am pierdut majoritatea tehnicilor de vopsire in culori naturale. Avem carti despre obiceiuri – insa acestea, in loc sa fie descrise corect si complet, cu retete, acolo unde este cazul, cu textele spuse/cintate, cu imbracamintea aferenta, cu tot cadrul natural sau punerea in scena, sint „povestite”, „analizate”, „deconstruite”, in mod mai mult sau mai putin literar, iar povestea abunda in asumptiunile autorului privind originea si semnificatia gesturilor si simbolurilor, de cele mai multe ori fara nici un fel de argument. Un comentariu literar este mai intemeiat stiintific decit astfel de carti de folclor.

Intentia a fost laudabila, entuziasmul – de cele mai multe ori real, curiozitatea – naturala, iar informatiile colectate ramin, in multe cazuri, singurele ce le mai putem recupera. Influenta Crengii de aur a avut insa un impact devastator5.

Nu sintem singurii in suferinta. Daca la noi s-au colectat cu precadere artefacte din colectiile minastirilor si din casele oamenilor de rind, pentru ca, din fericire, lada de zestre a asigurat transmiterea lor peste generatii chiar si la cele mai sarace familii, insa traditiile tirgovetilor si ale negutatorilor ramin obscure („chiaburi!”), prin alte parti s-au pastrat in majoritate produse culte, cu destinatie comerciala, folosite si colectate de familiile cu arbore genealogic. Disperarea de a gasi o intemeiere in traditie a dus la proliferarea motivelor, a reproducerilor de samplere (colectii de motive) cusute de copii la scolile de menaj, dar si la reinventarea tricotajelor cu motive „scandinave”, „Fair Isle”, etc. Orice a fost scos la lumina de prin poduri si dulapuri a devenit subiect de recuperare artistica.

Mai ramin obictele dezgropate din morminte, care insa ridica o problema fundamentala: sint ele parti ale vietii de zi cu zi, sau creatii cu scop exclusiv funerar? Riturile noastre de inmorminare spun ca obiectele fac parte din viata de zi cu zi, insa un dubiu planeaza, avind in vedere ca oamenii isi fac, din timpul vietii, trusoul de inmormintare, iar la unele popoare, la chinezi, de pilda, exista pina si bani falsi destinati exclusiv comemorarii mortilor.

Ca si tinerea postului si trezvia, recuperarea traditiei necesita o atentie continua. Necesita sa ne amintim permanent ca sintem crestini si deci responsabili deopotriva pentru sufletul nostru si al aproapelui, iar traditia este ritualul prin care omul de rind savirseste preotia in viata de toate zilele.

 Iar voi, Rod ales, Preotie imparateasca, neam sfint, norod spre cistigare; ca sa vestiti bunatatile celui ce v-a chemat pre voi dintru intuneric la cea minunata a sa Lumina. Care odinioara nu erati norod, iar acum norodul lui Dumnezeu; care erati nemiluiti, iar acum miluiti.  (1Petru, 2:9-10)

Incercind deci sa recuperam ce se mai poate din traditie, ce trebuie sa facem, ca buni ortodocsi? Putem sa preluam si sa refolosim, sau sa actualizam, modele traditionale din diverse colectii? Da, cu rezerva ca trebuie sa comparam cele scrise cu amintirile noastre sau ale familiei si vecinilor si sa fim extrem de precauti in reproducerea modelelor ca sa nu ne trezim ca am cusut copilului pentru botez vreun model de vaduvie, sau vreunei fete un model de baiat.  Putem sa ne inspiram din cartile de folclor? Da, insa intotdeauna trebuie sa citim toate sursele posibile asupra unui obicei, sa eliminam elementele ce se bat cap in cap si apoi sa punem intrebarea fundamentala: exista temei crestin? Sau macar temei istoric, avind in vedere ca istoria noastra este eminamente crestina?

Putem sa ne temperam mindria si dorinta de a nu ne face de ris in fata vecinilor? Putem sa avem rabdare sa ne regasim batrinii si sa-i ascultam, macar in amintire, daca nu-i mai avem linga noi?  Sa respectam termenele lor, chiar daca am vrea sa iesim in fata, pomenind mortii mai des, sau am vrea sa lucram mai multe zile pe an? Cu siguranta putem sa adunam lucrurile lor modeste si sa le cinstim cum se cuvine – chiar daca nu le mai putem pastra, un muzeu le va primi, sau macar le putem desena modelul, putem face o poza, le putem vinde sau face cadou cuiva interesat. Chiar daca avem mocheta si covor persan, cel putin presul de la usa poate avea desene traditionale. Sau garnitura de la cearsaf. Sau perdeaua crosetata cu modelul bunicii. Sau husa telefonului mobil. Si pentru ca nepotii nostri sa stie inca sa tina acul in mina, sau macar sa recunoasca un ac, va trebui sa lasam mindria la o parte si sa-i invatam chiar noi.  Putem sa deschidem usa colindatorilor, sa dam covrigi, mere si nuci, in loc de bani si sa invatam si noi colindul ca sa-l poata invata si copii nostri de la noi.

Nu e nevoie sa revenim la hainele din dimie tesute in casa, insa putem respecta bunul gust al stramosilor evitind turcismele si chinezismele sintetice, de joasa calitate6. Nu e nevoie sa ne construim bordeie si case din chirpici, dar putem sa construim casele noi in stil autohton, in locul acoperisurilor de pagoda7. Nu e nevoie sa traim ca oamenii cavernelor, ci doar sa nu ne coborim sub standardele vietii traditionale. Lucrul romanesc nu este mai prost decit cel frantuzesc, e doar diferit si in plus, Dumnezeu l-a croit pe masura noastra.  Cum va simtiti purtind hainele altuia, cu doua numere mai mari? Putem oare sa incetam a mai privi in ograda vecinului, rivnind la poamele lui, in timp ce ale noastre se strica neculese?

Ar fi greu de imaginat ca vom putea trai din nou in timpul legendar, precum stramosii nostri, desi o facem, de fapt, in permanenta. Insa cred ca simpla dorinta si incercarea staruitoare de a recupera ceva din starea lor de inocenta poate restabili echilibrul lumii, asa cum, pentru un singur Om, Dumnezeu a salvat omul.


  1. Nu va lasati inselati de „excomunicarea” produsa de Arhiepiscolul Ciprian de la Focsani. De altfel, toate canoanele la care se face referire in hotarirea Arhiepiscopiei vorbesc despre „afurisire”, notiune complet diferita de scoaterea din Biserica. Afurisirea are rol educational, ca si toate celalte canoane bisericesti care sint exercitii sufletesti si este eminamente temporara, reprimirea in comunitatea bisericeasca (si nu in crestinism, din care nici un om botezat nu poate fi exclus) facindu-se prin recunoasterea greselii si primirea iertarii, precum impartasania se primeste in urma spovedaniei si acordarii iertarii de catre preot. De altfel, s-ar putea sa fi avut sansa sa auziti o anumita generatie, care nu-l pomenea pe cel viclean in ruptul capului, spunind cuiva la suparare „sa fie afurisit” si apoi iertind-ul la primul semn de cainta. Cit de literar trebuie sa luam afurisenia si iertarea? Cit se poate de literar –  cf 1Petru 2:9-10  nu exista cuvint, chiar al omului de rind, care sa nu produca efecte, si nici iertare (miluire) care sa nu spele pacatul. 
  2. Desi Cortina de Fier izola doar tarile europene si asiatice din fostul bloc sovietic, un destin asemanator noua urmeaza si tari cu orientare pro-socialista, precum Egiptul, Indonezia si mai ales India (cu tot cu Bangladesh si Pakistan = fosta regiune indiana Bengal), unde pierderea costumului traditional, amestecul de religii, orientarea spre cariera in detrimentul vietii de familie si exportul de inteligenta sint probleme cel putin la fel de grave ca si la noi.//Apropo de Halloween, se pare ca am importat acesta sarbatoare de doua ori. Odata cu importul dovlecilor de la amerindieni, am primit si sarbatoarea in forma sa originala, pe care am pastrat-o nealterata timp de citeva secole, dovleacul auriu, semn solar si lumina care alunga duhurile rele rezonind pe undeva cu focurile Sf. Dumitru, din aceeasi perioada a anului.  Si poate, cine stie, am primit totodata si intelesurile mistice ale obiceiului, dar pina azi le-am uitat, asa cum parintii nostri nici macar nu-si mai amintesc la ce data anume ne ajutau sa scobim dovleci si sa iesim  cu ei la drum. In afara tarii, regasim inca aceasta forma in felicitarile de la finalul secolului 19. Comertul international ne-a bagat pe git a doua oara sarbatoarea, in forma sa actualizata, in care ordinea lucrurilor este rasturnata, iar ritualul de exorcizare a devenit un ritual de invitare a raului – sperietoarea de ciori a devenit vrajitoarea cea rea, boabele de porumb (tot un semn solar) sint inlocuite de bomboane continind coloranti artificiali, producatoare de carii, iar moroii si strigoii pe care i-au alungat dovlecii o data importati in Lumea Veche s-au invitat la petrecere, intorsi in America pe cale ocolitoare, in persoanele celor costumati in zombie si alte creaturi ale prozei fantastice, inspirate de Anne Shelley si Bram Stocker. 
  3.   In copilarie am primit vizita unei doamne care lucra pentru o mare enciclopedie de etnografie si folclor (ciudat, nici macar nu stiu daca a aparut acea carte). Ar fi trebuit sa culeaga informatii specifice zonei. Doamna a stat vreo 3 zile, in care mama a ghidat-o la muzeul din sat si pe la vreo doua persoane mai in virsta, cunoscute pentru bogatia zestrei. Am fost de fata cum, in citeva minute, a facut citeva poze, a notat citeva rinduri din bogata povestire a vecinei si a plecat. Punct. Ce si-a mai amintit? Oare a mai stiut macar ce i-a spus despre fiecare obiect pozat? A mai stiut povestea obiectelor, lista obiceiurilor de peste an (pentru ca doar asta a fost, o lista scurta si incompleta, fara vreo descriere)? Sau nici nu contau? N-a desenat nici un model, nici un tipar de haina si nici n-a masurat macar dimensiunea vreunui brobod sau a unei fete de masa. N-a fost interesata sa vada din ce sint facute. Pac, pac, poza si-am plecat. Romania e mare, noi sintem angajati bugetari, nu avem timp si nici prea mult chef sa o cunoastem complet… 
  4. Astfel s-a ajuns ca doamna care detine blogul de mare succes Semne Cusute sa spuna ca prefera negrul pentru cusaturi, datorita elegantei sale, ignorind cu desavirsire faptul ca negrul(trup=pamint) era rezervat vaduviei, precum rosul (singe=viata) era destinat copiilor iar albul (puritate) – nuntii. Din nefericire, o data intrata in spatiul virtual, confuzia se raspindeste exponential – tendinta de a ne asuma modele in persoana necunoscutilor compenseaza lipsa modelelor din comunitatea in care traim. 
  5. M-a impresionat, de aceea, expozitia, organizata de regretatul Horia Bernea, la Muzeul Taranului Roman (fostul Muzeu al Satului, o schimbare de nume care consemneaza reorientarea de la etnografie la antropologie), expozitie privind crucea in viata romanului – de la ferestre la crucile pentru insemnat piinea, un demers veritabil despre si pentru suflet. 
  6.   Stiu, ma puteti acuza ca etichetez, din nefericire aceste tari sint primele din care buticarii nostri au importat haine de bazar care se destrama dupa doua imbracari, iar acum chinezii insisi vin cu ele in bagaje spre Dragonul Rosu. Nu etichetez popoarele, mai ales ca tot din China provenea si cel mai bun bumbac pe vremea cind aveam relatii comerciale patronate de stat, ci o indic o tipologie usor de recunoscut la orice nivel. 
  7. Mergind pe aceesi linie a semnificatiei ritualice a traditiei, ma intreb daca tiparul energetic si simbolic al acoperisurilor specifice templelor asiatice este macar potrivit cu o casa de locuit si daca nu, ce efecte poate avea asupra celor ce o locuiesc? 
Anunțuri

Opinii? Comentarii? Aici le puteti exprima liber:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s